În perioada 16 octombrie – 9 noiembrie, Muzeul de Artă Contemporană găzduiește expoziția „La Strada”, purtând semnătura artistei Teona Toderel.
„La Strada propune un altfel de incursiune vizuală în spațiul urban, redat de această dată printr-un dublu filtru: cel al realismului distorsionat care definește pictura Teonei Toderel și cel al apei – element recurent, ce se prelinge într-o cădere nesfârșită peste străzi, personaje și momente cu iz de deja-vu.
Teona construiește imaginea nu doar prin compoziție și culoare, ci printr-o veritabilă regie vizuală: lumina devine personaj, umbrele au timp interior, iar cadrele – adesea tăiate abrupt, asemenea unor fotograme – sugerează că povestea continuă dincolo de marginea tabloului.
Titlul expoziției ‘La Strada’ este inspirat de filmul cu același nume al lui Federico Fellini, în care strada este scena vieții – un drum al inocenței și al rătăcirii, al spectacolului și al suferinței, al întâlnirilor care modelează ființa. În expoziția ‘La Strada’, Teona Toderel reia această metaforă a străzii ca loc al devenirii, transpunând-o în limbajul picturii contemporane. Strada devine spațiu de confesiune vizuală, teritoriu al trecerilor și al dialogului între realitate și percepție personală”, arată curatoarele expoziției – Alexandra Runcan și Alexandra Goșnescu.
Vernisajul va avea loc miercuri, 15 octombrie, începând cu ora 15:00.
Artista afirmă: „Îmi place să pictez oameni și stări. Nu urmăresc un portret realist, ci o prezență care să transmită ceva esențial – o emoție, un moment suspendat. Stilul meu s-a născut din nevoia de a simplifica forma, de a distila realitatea până la esență, de a reda mai mult prin ceea ce rămâne nespus.”
Această atitudine s-a concretizat, cu umor și autoironie, în ceea ce artista numește „Teonism” – o estetică personală, bazată pe sinceritate vizuală și libertate de expresie:
‘Teonismul e despre a fi tu însuți, fără mască. Despre a lăsa pictura să vorbească pentru tine, chiar și atunci când taci. Nu e un curent, ci un fel de a privi lumea: puțin visător, puțin ironic, dar mereu autentic.’
Într-un interviu recent, ea spunea că „o lucrare de artă are tot atâtea interpretări câți oameni interacționează cu ea”; în „La Strada”, fiecare privitor e chemat să continue filmul, să devină coautor al poveștii picturale. Viziunea sa se înscrie într-o estetică a melancoliei urbane: culorile dense, lumina oblică, ploaia recurentă și gesturile delicate construiesc un univers care respiră între poezie și forța neconștientizată a banalului.
În cele din urmă, una dintre cele mai frumoase provocări ale proiectului „La Strada” este tocmai echilibrul dintre lizibil și labirintic. Unele lucrări se deschid ca niște ferestre spre o emoție familiară; altele cer timp, răbdare și câteva acrobații interioare. Ele respiră între pereții muzeului, dar par să se prelungească dincolo de el – în stradă, în privirea trecătorilor, în memoria celui care le-a întâlnit. Fiecare vizitator e invitat să ducă mai departe aceste imagini, să le poarte cu sine pe trotuarul propriei zile, acolo unde arta se transformă din nou în viață.
