Se spune că banii nu cresc în copaci, dar pentru Zoltan Pal, unul dintre ultimii iescari din Europa, a fost o adevărată binecuvântare să învețe tainele prelucrării iascăi de fag.
Zoltan Pal, din Corund, județul Harghita, are 44 de ani, din care ultimii patru i-a petrecut învățând și lucrând cu iasca. Produce pălării, portofele, poșete, brățări, o mulțime de obiecte decorative, pe care cei interesați le pot cumpăra de la atelier, dar și online. Jumătate din veniturile sale se datorează acum acestui meșteșug, deja uitat în Europa și aproape abandonat în România.
Dr. George Tomegea, șef secție Arheologie, etnoarheologie și arheologie experimentală Muzeul ASTRA, l-a intervievat recent la Târgul Creatorilor Populari din România.
„Am venit din Corund, satul unde avem cea mai mare concentrație de iescari din Europa. Sunt șapte la număr și ei sunt ultimii care se mai ocupă cu acest meșteșug.
Eu de 4 ani m-am apucat, pentru că mi-am dat seama că stau în același sat cu ultimii meșteri ai acestui meșteșug. Cândva și la bavarezi și la austrieci și la cehi se practica acest meșteșug, dar acum nimeni nu-l mai practică, nicăieri. În Transilvania, l-am avut în zona Crizbavului, lângă Brașov, în zona Huedinului și în zona Corundului, dar numai Corundul a rămas. În Corund, cândva aveam 70 de familii care se ocupau cu iască, acuma avem șapte familii. Deci se restrânge, încet, încet meșteșugul și când mi-am dat seama că mai am de la cine să învăț și m-am îndrăgostit de acest material, care spun eu că după ce decupăm această ciupercă și ce ne rămâne în mână este cel mai finuț material organic din lume, atuncea m-am îndrăgostit de ea și acuma învăț practic și contribui la conștientizarea oamenilor că mai avem acest meșteșug în țară care merită puțină atenție. Meșterul de la care am învățat se numește Fabian Imre, care acum are 73 de ani, dar se mișcă în pădure mai vioi decât mine. El l-a învățat de la taică-său și, de la 6 ani, numai asta a făcut toată viața lui. Deci învăț de la unul dintre cei mai buni. Experiența se adună cu timpul”, explică Zoltan Pal, ghid turistic de profesie și artist popular din vocație.
Dintr-o ciupercă se pot confecționa diferite obiecte utile sau decorative, iar oamenii au folosit iasca din cele mai vechi timpuri, astfel încât meșterul este convins că are viitor.
„Ținând și prezentări în sat, vorbind cu foarte mulți oameni interesați, turiști, mi-am dat seama că tineretul de astăzi dorește să aibă rezultate cât mai repede în urma muncii lui. Și un meșteșug tradițional nu e despre rezultatele de pe azi pe mâine. Atunci e foarte greu să prinzi interesul unui tânăr care să ducă mai departe această ocupație, doar de dragul că bunicu-său o fost iescar, dacă nu vede banul în meșteșug. Așa că mi-am propus să pot da exemplu, pentru că de 4 ani, de când lucrez cu acest meșteșug, am reușit să ridic venitul din iască undeva la jumătatea venitului familiei mele. Bineînțeles, mergem online cu vânzările, folosim metodele noi de marketing, fiindcă vedeți, la astfel de târguri, îți dai seama că foarte puțini dintre oameni știu clar ce e iasca, unde crește, la ce era folosită.
De când e omenirea, iasca este cu noi, începând de la omul preistoric, care făcea focul cu ajutorul iascăi, chiar și bunicii noștri care nu aveau luxul chibritelor și brichetelor, ei întotdeauna aveau în buzunar iască, amnar, cremene și făceau focul pe locul unde doreau. Din Evul Mediu încoace, iasca este în medicină, apare în farmacii, pentru că, fiind astringentă, antibacteriană, antiinflamatoare, este folosită pe post de pansament la rănile deschise, oriunde e sângerare, iasca este una din cele mai bune soluții. După aia, apicultorii folosesc fumul de iască să calmeze albinele când lucrează cu ele. Are un fum plăcut, deloc năucitor, și are un efect calmant asupra albinelor. Cam de 200 de ani încoace, în Transilvania, începe să fie pusă în valoare finețea materialului sub forma produselor artizanale, începând de la poșete, în muzee am văzut cutii pentru tutun… Iasca, fiind absorbantă, ține tutunul uscat. Deci are și o altă proprietate care a fost pusă în valoare cândva. Pălării – pălăriile de iască respiră! Fiind burete natural, toată căldura capului este evaporată pe cealaltă parte, deci nu se acumulează sub cap transpirația.
Materialul în sine este ceva foarte finuț. Bineînțeles, nu toată ciuperca, pentru că, precum fiecare ciupercă, are o coajă tare cu care se ocrotește împotriva razelor solare, are un miez lemnos care e atașat copacului și cu ăla nu prea avem ce face. 85 la sută din volumul ei este miezul lemnos inutil. Partea inferioară a ciupercii – și-aici vă arăt în secțiune – îs canalele acestea, e fabrica de spori, micile semințe ale ciupercii cad și vântul le transportă mai departe. Între aceste trei părți, dacă avem noroc, putem pune în valoare trama, carnea acestei ciuperci, care crește în dungi. Dungile înseamnă o primăvară sau o toamnă, pentru că numai iasca brună de fag o putem prelucra. Ea crește mai mult primăvara și toamna și în fiecare primăvară dă o bandă, în fiecare toamnă dă o altă bandă și minunea prelucrării este întinderea benzii, întinderea fibrelor, dacă reușim să o decupăm doar de-a lungul aceleiași creșteri. Dacă unim două creșteri, nu o să fie bună de întins. Deci eu când decupez, după ce decojesc, trebuie să respect la decupare exact acea creștere a benzii, altfel nu se lasă întinsă.
Undeva în iunie este un sezon foarte tare și undeva în octombrie un alt sezon pentru cules. Materia primă crește în păduri de fag, bineînțeles. Dar noi căutăm o anomalie, adică pădurea de fag de înaltă altitudine, pentru că, în pădurea normală de fag, iasca poate crește așa, aplatizată și se ascuțește și nu putem pune în valoare trama ei. Deci noi urcăm la pădurile de la peste 1.000 de metri, unde e deja etajul molidului în condiții normale. Până în 1.400 – 1.500 de metri mai apar petece de fagi și acolo iasca va crește în dungi, cum vă spuneam, primăvara, toamna, și se îndesește această creștere și tocmai banda asta o vom întinde la final, dacă putem, o putem decupa de acolo. Undeva 10 la sută din volumul iascăi va deveni util, în cel mai bun caz.
Folosim această… nu e seceră, foarte mulți o confundă cu o seceră, secera are altă curbură, este un cuțit exact curbat, adaptat acestor suprafețe convexe cu inflexiuni. Cuțitul trebuie ascuțit cam din 5 în 5 minute. Lucrăm cu foarte multe fibre lemnoase și atuncea pentru ascuțire avem trei unelte. Avem piatra cu care îi dăm grosier așa, după aceea maceta și nici asta nu ajunge ca să putem lucra finuț cu aceste mici straturi, o mai finisăm pe o bucată rotundă de lemn, poate să fie și o coadă de mătură, și după aia ne putem apuca.
Deci acuma, o bucată micuță, că aia mare este uscată și nu o putem desface, pentru că e foarte tare, lemnoasă. Dacă e uscată, atuncea va trebui să fie umezită într-o găleată de apă, o zi, două și atunci coaja se poate decupa.
Dacă culeg mai mult decât putem prelucra momentan, le țin într-un butoi de lemn cu fân, acoperit bine și stă luni întregi așa și tot proaspătă rămâne, nu-și pierde umezeala. Alți iescari o pun la uscat total, la soare, și înainte de folosire, iarna, când au timp, pun la umezit în găleată o anumită cantitate, cât știu că pot prelucra într-o zi. Deci nu este nici o tratare chimică, umezeala e cheia.
Decojesc foarte atent, că dacă tai prea adânc, tai deja din material util. Aici este avantajul cuțitului curbat, că trag așa lateral și curbura cuțitului lucrează încet, încet. Miezul trebuie scos. Asta de multe ori facem din interior. Cred că v-ați dat seama că din bucata asta n-o să iasă o pălărie. Trebuie să fim foarte norocoși în ultima vreme să găsim o creștere atât de omogenă din care să putem face o pălărie dintr-o bucată. S-a schimbat și vremea, e tot mai capricioasă și atunci creșterile nu sunt omogene, nu se îngroașă bine primăvara, toamna avem geruri târzii, avem secete de toamnă și toate astea contribuie la oprirea creșterii iascăi. Bucățile mai lemnoase le mai decupăm înainte de întindere, cu o foarfecă, și urmează imediat întinderea. Întinderea o facem doar cu mâna. Trebuie să simți orice mică schimbare în textură, deci totul ține de mână, de experiență, de răbdare, de atenție. Cu un ciocan moale, adică de lemn, mai batem puțin, dar nu bătutul o întinde, ci doar reașează fibrele înainte de întindere. Și așa încă în variantă proaspătă, umedă, întindem. Prima dată stabilim lungimea. Se dublează minim în lungime. Și doar așa finuț, fără forță, și după aceea luăm la margine. Încet, încet deschidem fibrele. Nu întindem la nesfârșit, să aibă o anumită grosime, ca să o putem pune în valoare.
Putem face ștergătoare pentru lentile, brățări sau bucăți din borul unei pălării. Fiecare bucată își va găsi rostul undeva. Dar numai după întindere vom decide unde o folosim.
Când te apuci de o ciupercă, nu știi niciodată ce va ieși din ea, este un loz în plic într-adevăr. Deci vedeți, din bucățica aia mică, poate facem două brățări.
Mai am o bucățică mai înainte pregătită, o mai bat puțin. Asta-i mai lunguiață, puțin mai grosieră, niciuna nu-i la fel ca cealaltă, pentru că e ceva natural, nu e industrie. Vedeți că are o față și are un verso, ca și pielea. Pe față pattern-ul, design-ul dungilor este mult mai frumos și atunci ăsta va fi exteriorul dacă îl folosim undeva. Partea asta o lipim și asta e la văz, e la atingere, uitați ce frumos. Aduce culoarea pădurii în nenumărate nuanțe.
Când s-a uscat materialul, nu mai e bun de întins, deci nu forțăm nimic. De aici până aici, o să-mi iasă o brățărică faină sau două, de aici până aici, nu mai e atât de frumos, poate merge undeva, într-o împletitură sau la fum sau la răni.
Setul de unelte începe cu toporul de iescar care are un mâner de minim un metru, deci mâner lung și cap mic, că trebuie să umbli cu el zile întregi în pădure, trebuie să fie ușor. Mânerul lung e ca să ajungem cât mai sus pe copac, să dăm jos iasca. Nu se dă ușor, deci trebuie dat de câteva ori ca să se desprindă de copac și dacă crește prea sus ascuțim pe loc niște crengi lungi și cu crengile alea lungi, le bâzâim până le dăm jos. Dacă merită, ne chinuim foarte mult. În pădure, cred că se consumă undeva 60 la sută din efortul meșteșugului – unde să te duci, când să te duci, care să îl iei, care să îl lași acolo și după aceea restul mai liniștit acasă în atelier.
Suntem mândri că este un meșteșug care procesează absolut organic, nici o chimicală nu atinge acest material.
Elementele de design le facem cu aceste imprimante, le zicem noi, sunt niște matrice din lemn. Ăsta e moștenit, e trecut de 100 de ani. Și sunt cioplite în negativ formele respective. Cu un fier punem iasca pe ea, iasca întinsă, care are o anumită grosime, și cu fierul de călcat încins, ăla vechi, rusesc, zicem noi, care nu are termometru, cu ăla imprimăm, se și usucă și când l-am întors în pozitiv în relief avem modelul dorit. După aia, cu forfecuța decupăm fiecare piesă în parte și apar aceste elemente de design, frunzulițele, animăluțele, pe piese. Se lipește cu clei de oase, adică un lipici natural. Mai folosim iasca albă a mesteacănului la design. Mesteacănul are altfel de iască, nu-i bună de întins, dar e albă. Tăiem felii foarte subțiri din ea, tot imprimând din aceste modele, lipind, contrastează foarte bine cu maroniul.
România trebuie să fie mândră că are ceva absolut unicat mondial și să fie promovat, dar nu doar așa de dragul promovării, ci eu zic că dacă oamenii conștientizează că ce fain îmi șterge ecranul, ce fain mă ajută la răni, la fum, la nu știu ce… atunci devine util, vom avea cerere în piață și atunci vom avea tineri care să învețe și să ducă mai departe.
În ateliere în Corund, cum intră turistul, vede prezentarea, demonstrația, bineînțeles înțelege toată povestea, într-o jumate de oră și acolo meșteșugarul are dreptul să vândă. Suntem și online, avem site pentru România și avem site și pentru internațional, unde este mai complicat totul. Suntem prezenți și pe platforme de meșteșugari online, Global, Etsy și din astea, așa am reușit să avem un venit al familiei, din iască”, a povestit Zoltan Pal.
Materialul documentar a fost realizat în cadrul proiectului Retold, cofinanțat de Uniunea Europeană prin programul Europa Creativă.