Studiul de faţă prezintă evoluţia sistemului tehnic de învăţământ în zonele locuite de saşi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După cum se ştie, saşii ardeleni aveau încă din evul mediu un sistem educaţional foarte bine pus la punct de la nivelul şcolilor elementare până la nivelul claselor superioare cu profil umanist reprezentate de gimnazii. Pierderea autonomiei săseşti a determinat elita intelectuală să se grupeze în jurul asociaţiilor cu profil economic şi acestea vor deveni promotoarele apariţiei şcolilor cu profil tehnic. Astfel, Asociaţia agricolă săsească va înfiinţa şcoli agricole la Bistriţa, Mediaş şi Feldioara, iar asociaţiile meşteşugăreşti din oraşe vor înfiinţa şcoli meşteşugăreşti, aşa numitele Sonntagsschulen. În cadrul acestor şcoli se vor preda materii cu profil real şi cele tehnice, iar o parte a corpului profesoral va fi adus din spaţiul german. Finanţarea şcolilor era în sarcina asociaţiilor şi a Bisericii Evanghelice C. A. din Transilvania. Aceste şcoli vor contribui la calificarea profesională a tinerilor ţărani sau meşteşugari saşi şi vor duce la dezvoltarea micii economii locale săseşti până la finele celui de-al Doilea Război Mondial.
Şcoala reprezintă unul din spaţiile culturale prin care o comunitate încearcă a-şi promova propriul model social, iar pentru un stat fixarea unui sistem educativ coerent la
nivelul întregului teritoriu, fixarea unei politici sau măcar schiţarea unui proiect de intervenţie în ceea ce priveşte o politică şcolară unitară şi preconizarea unei reţele
şcolare cu ramificaţii în straturile profunde ale societăţii reprezintă momente când autoritatea centrală devine conştientă de necesitatea şi utilitatea educaţiei la nivel popular. Secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea aduce tot mai mult în spaţiul educaţional intenţia de a depăşi pragul de alfabetizare simplă şi trecerea la
educarea cetăţeanului, disciplinat, util şi patriot. Statul e interesat de „luminarea” supuşilor nu atât din considerente filantropice, cât din dorinţa şi necesitatea modelării
indivizilor pe de o parte în direcţia unor oameni capabili a răspunde noilor realităţi economice ale societăţii şi pe de altă parte de a întări sentimentul coeziunii sociale.
Dincolo de acest aspect, şcolile tehnice la care ne vom referi mai jos vor fi integrate şi organizate în cadrul sistemului şcolar confesional evanghelic din Ardeal, în
special prin intermediul fondurilor oferite de către Universitatea Saxonă, care după 1876 va deveni un for cultural şi financiar.
Una dintre iniţiativele în domeniul asociaţionismului economic a fost aceea de a înfiinţa şcoli specializate cu caracter agricol, comercial şi industrial. Rolul acestora era
acela de a pregăti tânăra generaţie, punându-le la dispoziţie cele mai noi informaţii sau tehnici din domeniu, pentru a putea face faţă cu succes provocărilor venite din partea tăvălugului modernizării. Se mergea pe principiul că un om bine instruit poate să facă produse sau servicii de calitate, care să reziste marelui comerţ şi în definitv să salveze mica gospodărie ţărănească sau micul atelier meşteşugăresc de la faliment, contribuind astfel la propăşirea naţiunii săseşti din Transilvania.
Pe lângă gimnaziile evanghelice, care aveau la bază o tradiţie umanistă şi în care erau promovate materile cu profil filologic şi literar, şcolile agricole, meşteşugăreşti sau
comerciale vor milita pentru promovarea ştiinţelor reale şi tehnice, ceea ce va face din învăţământul confesional evanghelic unul dintre cele mai complexe sisteme
educaţionale din Ungaria, după cel de stat.
1. Şcolile agricole
În cazul saşilor ardeleni, apariţia şi evoluţia şcolilor agricole a fost în strânsă legătură cu Asociaţia Agricolă Săsească şi cu stipendiile oferite de către Universitatea
Naţională Săsească, care după 1876 va acţiona cu ajutorul patrimoniului său în susţinerea învăţământului săsesc din Transilvania. În cadrul şedinţelor Universităţii Saxone la 30 noiembrie 1867, deputatul sighişorean Stefan Theil milita pentru înfiinţarea de şcoli agicole, iar două săptămâni mai târziu prezenta viziunea sa. El arăta că este nevoie de introducerea elementelor ştiinţifice în domeniul agricol şi mijlocul cel mai eficient de propagare al lor se face prin intermediul sistemului de învăţământ.
Prin intermediul preotului Franz Oberth, care în 1868 s-a adresat Universităţii Naţionale Săseşti pentru înfiinţarea a cinci şcoli cercuriale agricole, care să servească
următoarelor scaune:
- Sibiu şi Nocrich
-
Sebeş, Miercurea Sibiului şi Orăştie
-
Sighişoara, Mediaş şi Cincu
-
Braşov şi Rupea
-
Bistriţa.
Pe lângă banii oferiţi, la 12 decembrie 1868, Universitatea a aprobat cu majoritate de voturi şi Statutul pentru ridicarea şi susţinerea institutelor şcolare agricole din Ţara Săsească. Primii care s-au grăbit să înfiinţeze şcoli agricole au fost saşii din districtele Braşovului şi a Bistriţei, care la 1 ianuarie 1869 au primit o subvenţie de 6.000 de florini, care avea drept scop aducerea unui personal calificat şi de specialitate, obţinerea de mijloace tehnice necesare pentru şcoală şi achiziţionarea a cel putin 20 de iugăre de pământ pentru practica şcolară. La aceşti bani s-au mai adăugat fondul donaţiei guvernatorului Transilvaniei Karl von Schwarzenberg din anul 1857, menită pentru ridicarea unei şcoli economice. Astfel, în anul 1870 se pun bazele Şcolii agricole din Bistriţa, care deservea tineri din zona Bistriţei şi a Reghinului. Primul director al şcolii a fost Friedrich Krek. În planul de învăţământ au apelat la profesori de specialitate veniţi din spaţiul german. Printre ei se remarcă profesorul August Salfeld din Hindelsheim, agronomii: Alois Formitti, originar din Stiria, Heinrich Gässer şi Wilhelm Brock. În medie, pe an, aici au fost şcolarizaţi un număr de 8 copii de ţărani, majoritatea având peste 14 ani. Cursurile la această şcoală se ţineau în două semestre, unul de vară şi altul de toamnă, şi cuprindeau 30 de ore de cursuri, dintre care două treimi erau cu profil agricol de specialitate şi un sfert cuprindea cunoştiinţe de ştiinţe naturale şi generale. Şcoala, în primul an de activitate, îşi desfăşura activitatea cu 8 elevi în clădirea Gimnaziului Evanghelic din localitate. După cum era trecut şi în statut, scopul acestei şcoli a fost acela de a instrui în domeniul agricol, pomicol şi viticol. Această instituţie educaţională avea în primul ei an de activitate trei clase şi un număr de 14 elevi şi va ajunge în anul 1911/12 să aibă un număr de 94 de elevi dintre care 93 erau la internat. După desfiinţarea districtului Bistriţei, în 1876, sarcina finanţării a rămas în sarcina magistratului oraşului Bistriţa, iar prin statutul aprobat de Ministerul maghiar al educaţiei avea în comitetul de conducere câte un reprezentant din cele 23 de comune din zona Bistriţei şi 7 din partea oraşului. Începutul secolului XX va aduce schimbări la Şcoala Agricolă din Bistriţa, care se va muta într-un nou sediu construit, iar la nivel de plan de învăţământ în cei doi ani de studiu pe fiecare semestru erau 24 de ore teoretice pe săptămână, la care se adăugau zilnic de la 2 la 5 ore de practică.
În 1871, prin decizia Universităţii Saxone, se va înfiinţa Şcoala Agricolă din Mediaş, preluându-l pe August Salfeld de la Bistriţa, devenind primul director al şcolii. La Mediaş, instituţia şcolară dispunea de 18 iugăre de pământ arabil, 5 de păşune şi 11 vaci. La acestea se mai adăugau o maşină de trierat şi s-au introdus cursuri de pomicultură, viticultură şi albinărit. Inima şcolii a fost Franz Oberth. Practic, la 1 noiembrie 1871 se pun bazele sistemului de învăţământ mediu agricol din Mediaş. Pe lângă materile obişnuite, în această şcoală se va pune accent pe studiul viticulturii, pomiculturii şi al albinăritului pentru doi ani de studii, care aveau 30 de ore pe săptămână, în două semestre. Dintre profesori, alături de August Salfeld, vor activa dr. Heinrich Sigmund, pentru ştiinţele naturii şi matematici, Johann Connret pentru ştiinţe generale, Johann Kartmann la limba maghiară şi Julius Schultz, absolvent al şcolii din Hildesheim, pentru materiile tehnice. Alături de ei vor activa predicatorul
H. Fabini şi chirurgul Dengel, pentru cunoştinţe cu privire la viticultură şi pomicultură. Din anul şcolar 1876/77, şcoala va şcolariza în jur de 6 elevi pe an, în trei ani de studiu. Programa era una foarte strictă şi se poate spune că în cinci ani de studiu doar 21 de elevi au absolvit. Faţă de celelalte şcoli cu profil agricol, cea medieşană va avea din 1878 şi cursuri de meteorologie, prin crearea sub egida Oficiului Meteorologic Central din Budapesta al unui centru meteorologic la Mediaş. Corpul profesoral se va extinde şi, în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, vor apare noi dascăli, majoritatea veniţi din mediul german. Este vorba de specialistul în viticultură Carl Lupini, Karl Wetzel din Saulgau/Württemberg sau Robert Servinius, absolvent al Universităţii Agronomice din Viena, sub conducerea lui Alois Formiti şi el venit de la Bistriţa. Din 1885, Bodencreditanstalt va oferi burse pentru elevi şi sub egida Ministerului Agriculturii de la Budapesta va fi promovată, începând cu anii 90, rasa de vite Pinzgauer.
În Ţara Bârsei, la 1872, Kronstädter Allgemeine Sparkassa (Casa generală de economii braşoveană) a iniţiat şi finanţat crearea unei şcoli agricole. Organizată iniţial pentru Braşov, şcoala se va stabili la Feldioara în jurul a doi agronomi, Jakob Rudolf şi Ludwig Hintz. Până în 1918 a şcolarizat în jur de 10 elevi pe an. La fel ca şi în cazul celei bistriţene, aceasta deservea zona Ţării Bârsei şi se adresa fiilor de ţărani şi de mici propietari din zonă şi prin studiu teoretic şi practic urmărea dezvoltarea agronomică a zonei. Încă din 1869 Universitatea Saxonă a atribuit 2000 de florini pentru necesarul şcolii, la care se adăugau contribuţiile comunităţiilor şi astfel anual se puteau şcolariza un număr de 10 elevi. Planul de învăţământ era axat pe doi ani şi începea la 1 octombrie. În fruntea şcolii a fost adus Jakob Ruoff din Genkingen / Württemberg,
absolvent al Academiei din Hohenheim şi care era ajutat de Johann Gareis, absolvent al Şcolii Agronomice din Beyreuth. Alături de ei mai activau Ludwig Hintz din Braşov, absolvent al Academiei agroomice maghiare şi al Universităţii din Halle-Wittenberg şi Peter Dück din Neustadt pentru ştiinţe reale. Şcoala, după cum am amintit mai sus, era organizată la Braşov pentru anii şcolari 1872-1874, iar din 1875 îşi va muta sediul la Feldioara, sub conducerea lui Ludwig Hinz. Planul de învăţământ cuprindea un număr de 28 de ore iarna şi 29 de ore vara. Dintre profesorii care predau aici amintim pe Eugen Murtz la ştiinţe zootehnice, pădurarul Adolf Sigmund la silvicultură, Johann Schmidt pentru studiul pomilor fructiferi şi ai legumelor. Pentru uzul şcolii erau 20 de iugăre de pâmânt şi cu timpul şcoala se va specializa în domeniul cultivării cartofului, fiind experimentate un număr de 35 de soiuri, în cel al sfeclei de zahăr şi în promovarea rasei de vite Yorkshire. Şcoala va încheia o serie de acorduri cu industriaşi din zonă, cum ar fi fabricantul de lichioruri Wilhelm Jekel şi Friedirch Czell, care va dezvolta la Bod fabrica de zahăr după 1889.
Alături de cele trei şcoli menţionate, după cum am mai amintit şi în paginile anterioare, dorinţa Univesităţii Naţionale Saxone din 1868 a fost aceea a creării unei şcoli şi pentru zona scaunelor Sibiu şi Nocrich. Ideea a fost preluată în 1873 de către Asociaţia Agricolă Săsească pentru realizarea unor cursuri teoretice în domeniul noilor inovaţii în domeniul maşinilor agricole la Sibiu. Ideea va avea suport abia după mai mulţi ani, graţie iniţiativei lui Julius Schuster, care dorea crearea unei şcoli agricole la
Sibiu cu două semestre. Unul teoretic de iarnă şi altul practic de vară. Acest deziderat va fi realizat graţie sprijinului Adunării Comitatense din Sibiu în 1889, când un număr de 7 elevi au putut fi şcolarizaţi pe an şi datorită lui Julius Schuster şcoala a funcţionat până la pensionarea sa în 1907, după care activitatea va fi preluată de către Wilhelm Morres.
În concluzie, putem spune că cele patru institute de învăţământ agricol săseşti din Transilvania, deşi s-a adresat unui public destul de restrâns, acela al populaţiei germane, prin specialişti veniţi din occidentul european, prin planul de şcolarizare şi prin preocupările avute în domeniul diversificării unor specializări agronomice, ca viticultura, pomicultura, legumicultura, ca şi domeniul creşterii animalelor au contribuit alături de Asociaţia Agricolă Săsească la dezvoltarea sectorului agricol din Ardeal.
2. Şcolile meşteşugăreşti şi comerciale
Debutul epocii liberale aduce cu sine în toate provinciile imperiului libertatea meşteşugurilor, ceea ce treptat va duce şi în Transilvania la desfinţarea breslelor, oficializată prin Legea pentru libertatea meşteşugurilor, emisă de Parlamentul maghiar în 1872. Acest lucru afecta în primul rând interesele saşilor ardeleni, care erau la nivel urban prin excelenţă meşteşugari breslaşi. Alături de acest aspect, procesul industrializării, al maşinismului lovea grav interesele micului meşteşugar ardelean. Aceste elemente au dus la dezbateri aprinse în şedinţele Universităţii Saxone. În şedinţa din 28 decembrie 1868 s-a pus problema apărării micului meşteşugar sas în faţa concurenţei industriale din vestul continentului. Mai mult decât atât, la iniţiativa directorului şcolii reale din Sibiu, Carl Albrect, şi a profesorului braşovean Josef Meschendorfer, s-a creat o comisie pentru reformarea sistemului de învăţământ în vederea găsirii resurselor pentru ridicarea unor şcoli specializate cu profil tehnic. Din comisie au facut parte Josef Schneider din Sibiu, Franz Schreiber din Rupea, Johann Hania din Miercurea Sibiului şi baronul Josef Bedeus din Sibiu. Comisia a luat act de existenţa aşa numitelor „Şcoli de duminică”, care existau începând cu anul 1832 în vechile burguri săseşti, cu rol de perfecţionare a tinerilor meşteri, care aveau o programă şcolară simplă care conţinea în mare parte doar citire, socotit şi scriere. De asemenea s-a luat act de faptul că unele asociaţii meşteşugăreşti, cum era de pildă cea sibiană, au decis încă din 1867 transformarea „Şcolii de duminică” în Şcoală meşteşugărească. Marea problemă era cea a finanţării. În urma discuţiilor, Josef Meschendorfer a propus finanţarea din bugetul Universităţii a funcţionării şcolilor meşteşugăreşti. A propus o subvenţie de 10.000 de florini anual, din care câte 4000 de florini pentru şcolile din Sibiu şi Braşov (2000 pentru fiecare şcoală), câte 3000 de florini pentru cele din Sighişoara, Mediaş şi Bistriţa (1000 pentru fiecare şcoală), câte 1400 de florini pentru Sebeş şi Orăştie (700 pentru fiecare) şi 1600 de florini, deci 400 de florini pentru şcolile din Miercurea Sibiului, Cincu, Nocrich şi Rupea. Ca şi sedii s-au propus să fie folosite clădirile şcolilor săseşti din fiecare localitate în parte. De asemenea, comisia a stabilit planul de învăţământ, numărul elevilor să nu fie mai mare de 30-40 pentru o clasă, faptul că la Sibiu şi Braşov vor putea fi şi clase paralele. Orarul era stabilit pentru 4 sau 5 zile, cu program între orele 18 -20 pe timpul săptămânii şi duminica dimineaţa între orele 10-12. S-a hotărât ca aceste cursuri să fie adresate ucenicilor de meşteşugari indiferent de religie sau naţionalitate.
În urma demersurilor făcute începând cu 1872 vor apare primele şcoli meşteşugăreşti. Erau primele de acest fel din Ungaria. Astfel, la Sibiu s-a deschis şcoala la 23 septembrie 1872, urmată de cea din Braşov la 3 noiembrie 1872, Rupea la 9 ianuarie 1873, Agnita la 19 ianuarie 1973, Mediaş la 27 ianuarie 1873, Sighişoara la 23
noiembrie 1873, Sebeş la 2 septembrie 1874, Bistriţa la 1 octombrie 1874 şi Orăştie la 1 octombrie 1874.
Dacă ar fi să facem o analiză asupra evoluţiei şcolilor meşteşugăreşti observăm că multe dintre ele au fost ajutate în evoluţia lor şi de institutele de credit locale. Astfel,
în cazul Şcolii Meşteşugăreşti din Bistriţa aceasta s-a bucurat de sprijinul Asociaţiei de credit şi împrumut din localitate, care oferea 5% din venitul net anual. În fruntea ei se găsea o personalitate. Este vorba de Wilhelm V. Dokoupil, membru al Asociaţiei matematice din Praga şi al Asociaţiei profesorilor de desen din Viena, care a reuşit să
doteze şcoala cu o bibliotecă, care la finele secolului XIX număra 4.523 volume. A fost preocupat să adune cărţi şi reviste de specialitate ale asociaţiilor de profil.
Desfiinţarea autonomiei saşilor ardeleni în 1876 şi crearea de comitate a făcut ca finanţarea să fie făcută de acum încolo de către organele comitatense. Acest lucru a creat probleme. Pe de o parte era inspecţia venită din partea statului maghiar şi apăreau şicane, iar pe de altă parte, organele comitatului nu erau interesate de promovarea acestui sistem de învăţământ şi au hotărât închiderea unora dintre ele. Este vorba de Şcoala meşteşugărească din Sebeş, închisă în 1879 şi redeschisă cu mari eforturi de
către oraş în 1882. Cu toate acestea, ele vor fi foarte apreciate pe piaţă, deoarece doar în anul şcolar 1882/83 un număr de 1115 ucenici le-au frecventat, fiind predate cunoştiinţe pentru un număr de 58 de meserii. Dintre acestea amintim că un număr de 88 de elevi s-au îndreptat spre studii de comerţ, 280 spre domeniul construcţiilor, 96 pentru industria chimică, 68 spre mecanică şi 583 spre alte profesii meşteşugăreşti. După oraşe elevii au ales astfel:
– Sibiu – 36 de meserii;
– Bistriţa – 34 de meserii;
– Mediaş – 9 meserii;
– Braşov – 28 de meserii;
– Sighişoara – 24 de meserii;
– Orăştie – 22 de meserii;
– Sebeş şi Rupea – 17 meserii;
– Agnita – 17 meserii.
După cum am văzut, şcolile meşteşugăreşti se adresau şi celorlalte naţionalităţi. Tot pentru acelaşi an şcolar, după religie: 71,5% erau evanghelici, 20% catolici, 4,6%
ortodocşi, 1,9% mozaici, 1,8% greco-catolici şi 0,2% legaţi de biserica armenească. După naţionalitate, 79,8% erau germani, 11,2% maghiari, 6,9% români şi 2,1% alte
naţionalităţi. Dacă în şcolile din Sighişoara sau Agnita erau majoritari germani, pentru alte şcoli, cum este cea din Orăştie, elevii germani erau minoritari şi s-a ajuns ca în
unele clase să se predea în limba română, în altele în germană şi maghiară. De asemenea, referitor la educaţia anterioară a elevilor, 74,3% dintre ei proveneau din şcoli
primare, 12,3% erau absolveni de gimnazii evanghelice, 11,6% de şcoli reale şi 1,8% nu au absolvit altă şcoală.
Dintre materiile studiate, conform planului de învăţământ se predau următoarele materii: istorie şi geografie, limbi (germană, maghiară, română) cu cursuri cu modele de
a scrie acte şi corespondenţă socotit, comerţ, geometrie, desen de specialitate, desen liber, modelare, cunoştiinţe de arhitectură, fizică, mecanică şi tehnologie mecanică,
chimie şi chimie tehnologică. Materiile erau predate de profesori de la celelalte şcoli din oraşe, fiind plătiţi cu un onorar pe ora predată. Doar în Bistriţa era un director separat numit în frunte, în rest era numit director un profesor de la alte şcoli.
Anul 1884 va aduce modificări în planul de învăţământ şi în numărul de şcolarizare al elevilor datorită Legii şcoliilor profesionale. Prin lege şcolile aparţineau de administraţia locală şi acolo unde erau mai mulţi de 50 de ucenici toţi trebuiau să urmeze şcoala. Acest lucru a făcut ca în localităţile mai mici elevii majoritari să nu fie
germani, ci de altă naţionalitate.
Această lege a fost secondată în 1893 de o nouă legislaţie cu privire la organizarea şcolilor meşteşugăreşti de ucenici, care a făcut ca intervenţia statului în planul de învăţământ să fie accentuat. Această situaţie a rămas aşa până după Primul Război Mondial, când şcoliile meşteşugăreşti din oraşele săseşti au fost considerate şcoli private sub finaţarea Bisericii Evanghelice C. A. din Transilvania.
2.1. Şcoala reală din Sibiu
Această instituţie de învăţământ îşi va deschide porţile în anul 1842 sub numele de Şcoală Meşteşugărească. Scopul ei era acela de a pregăti tinerii care doreau să înveţe
un meşteşug să deprindă noile tehnici din domeniu. Încă din 1834 elita sibiană dorea crearea unei instituţii de profil. Şcoala a fost organizată pe trei clase. Finanţarea urma să vină din partea Magistratului oraşului Sibiu şi planul de învăţământ dorea să cuprindă materii tehnice şi reale cum ar fi matematicile, chimia, fizica, desenul, căruia i se acorda o mare importanţă, ştiinţele naturii şi geografia. La toate acestea se mai adăugau studiul limbilor germană şi maghiară, istoria, precum şi religia.
Dintre profesorii chemaţi să predea amintim pe Josef Seitz, Samuel Mökesch, Leopold Hüttenmacher, Theodor Glatz, Josef Klötz şi Friedrich Schuller. În 1842 avea
16 elevi în prima clasă şi 17 elevi în cea de-a doua. Pentru anii următori avem următoarea statistică:
An / Clasa I / Clasa a II-a
1843 / 24 elevi / 10 elevi
1844 / 29 elevi / 15 elevi
1845 / 38 elevi / 13 elevi
1846 / 73 elevi / 22 elevi
1847 / 82 elevi / 25 elevi
Din anul 1845 se va mai adăuga cea de-a treia clasă, care pentru 1845 şi 1846 va avea 3 elevi şi în 1847 numărul lor va creşte la 12. După revoluţie, în anul 1850, erau în
cele trei clase un număr de 98 de elevi, în 1851 să fie 97, ca în 1864 să ajungă la unnumăr cuprins între 120 şi 161 de elevi.
Dacă şcoala şi-a atins obiectivele vedem în programa şcolară. După cum arată planul de învăţământ pentru anul şcolar 1851/52, pentru prima clasă erau 24 de ore saptămânal, clasa a doua avea 33 şi cea de-a treia 25 de ore. În cadrul lor se preda religia, limba germană, limba maghiară, matematica, fizica, geografia, istoria, ştiinţele
naturii, desen, caligrafie, tehnica de construcţii. Anul următor va aduce introducerea tehnologiei şi a chimiei şi din anul 1854, o dată cu apariţia celei de a patra clasă de
studiu, va fi introdus studiul unei materii cu profil economic, în care se studia ştiinţa schimbului de bani şi a problemelor vamale. Din anul şcolar 1856/7 geometria se va
preda în aceeaşi oră cu desenul.
După cum arătam, finanţarea venea de la Magistratul oraşului Sibiu şi din 1859 va interveni şi Camera de Comerţ din Braşov, care dorea crearea unei Şcoli superioare
reale. În acest sens, în anii următori în şedinţele Asociaţiei Meşteşugăreşti din Sibiu vor apare o serie de discuţii cu privire la statutul şcolii. Se va milita pentru crearea unor clase pe lângă Gimnaziul Evanghelic din Sibiu. Apăreau probleme cu privire la organizarea claselor şi plata profesorilor. În ciuda greutăţilor, la 1 septembrie 1864 s-a
deschis primul ciclu de învăţământ cu şapte elevi.
După 1866 se vor ivi discuţii cu privire la numărul de ore, la materiile care urmau să fie predate. În acest sens, pe lângă materiile reale şi studiul pentru limbi străine, unde alături de germană şi maghiară urmau a fi predate şi noţiuni de limbă franceză sau română, existau preocupări cu privire la predarea studiului maşinilor sau a unor noţiuni de arhitectură.
Aceste discuţii vor duce, în ciuda problemelor de natură financiară, la creşterea planului de şcolarizare de la şase la opt clase începând cu anul şcolar 1874/75, cu un număr cuprins între 25 şi 32 de ore săptămânale, cu un accent major pus pe materiile exacte. În acest an şcolar erau studiate: religia, germana, maghiara, franceza, geografia, istoria, aritmetica, geometria, geometria în spaţiu, fizica, chimia, ştiinţele naturii, caligrafia, elemente de filosofie şi desenul.
Pe lângă dezvoltarea şi diversificarea planului de învăţământ, conducerea şcolii se va preocupa de realizarea de laboratoare de specialitate, de dotarea şcolii cu cele mai noi cărţi de specialitate. Numărul de ore şi de specializări s-a tot modificat şi începutul secolului XX, alături de materiile prezentate mai sus, mai erau orele de gimnastică, de limbă română şi de mecanică.
Din cele analizate observăm că Şcoala Reală din Sibiu a fost una de elită, comunitatea sibiană implicându-se activ şi astfel a reuşit să fie un concurent major pentru şcoliile reale de stat din Braşov, Deva şi Odorhei. Renumele de care s-a bucurat şcoala a făcut ca mulţi elevi din oraşele săseşti din Ardeal, şi nu numai, să o urmeze. Nu s-a limitat doar la educarea tinerilor saşi, ci a permis înscrierea unor elevi de altă religie decât cea evanghelică, precum şi a numeroşi elevi români şi maghiari. Astfel, din cei 596 de elevi ai şcolii, în orizontul cronologic cuprins între 1867 şi 1914, 449 erau germani, 86 români, 51 maghiari şi 10 de altă naţionalitate. După confesiune, 355 erau evanghelici, 119 romano-catolici, 75 greco-orientali, 21 reformaţi şi unitarieni, 14 mozaici şi 12 greco-catolici.
Concluzii
Dezvoltarea sistemului educaţional tehnic la saşi, după cum am văzut, nu a fost întâmplătoare. Creat pe baza sistemului şcolar confesional cu profil umanist, acesta s-a bucurat de suportul Bisericii Evanghelice C. A. din Transilvania, care a folosit fondurile Universităţii Saxone. De asemenea, asociaţiile săseşti cu profil economic au contribuit la stabilirea programelor şcolare, la dezvoltarea bazei materiale şi la crearea unui corp profesional foarte bine pus la punct.
Toate aceste elemente au contribuit la salvarea micii gospodării ţărăneşti şi a micului atelier ţărănesc de la faliment şi la dezvoltarea viguroasă a acestuia prin crearea unui ţăran cu un profil agronomic exemplar şi a unui meşteşugar cu cunoştinţe temeinice în domeniul industrial. De asemenea, deşi se adresau elevilor saşi, aceste şcoli în marea lor majoritate au depăşit barierele etnice şi au permis participarea elevilor români sau maghiari la cursuri, ceea ce a avut urmări în dezvoltarea ulterioară economică a Transilvaniei. Nu în ultimul rând, acest sistem educaţional a permis afirmarea ştiinţelor exacte într-un cadru şcolar dominat de ştiinţele umaniste şi la crearea unei Şcoli reale la Sibiu, ca bază pentru începuturile unui învăţământ tehnic superior în Transilvania.