Scriitor și publicist, profesor de studii clasice, Ioan Alexandru Lapedatu se naște la 6 iulie 1844 – în casa părinților mamei sale din satul Colun, județul Sibiu – din părinți țărani-economi, ca fiu al lui Alexe Lăpădat (1818-1900) și al Anei, născută Panga (1822-1907).
Copilăria și-o petrece în Glâmboaca, o altă comună a Sibiului, situată pe malul drept al Oltului, și mărginită la răsărit de Colun. În vecinătatea nordică se află Hosmanul, unde Ioan Al. Lapedatu face școala primară săsească; apoi urmează Gimnaziul romano-catolic de stat din Sibiu (1860-1868), în condiții foarte modeste. Debutează în 1865 la 15/27 august, în revista „Aurora Română” din Pesta cu poezia „Fetița și turturica” („Aurora Română”, Nr. 16, p. 1), scriind în anul următor la „Familia” lui Iosif Vulcan (1866), ca și Mihai Eminescu. Participă la manifestările culturale ale Asociațiunii ASTRA din Sibiu, și, împreună cu Ioachim Munteanu şi alţi colegi, Lapedatu formează un „Club de lectură şi de teatru”, în 1864. La vremea respectivă, Eminescu trece prin Sibiu, unde fratele său, Nicu, era student la Academia de Drept (înființată în 1844) din Sibiu, la fel ca și Nicolae Densușianu, istoricul, și Ștefan Cacoveanu (care începe din acel an). Eminescu le stimulează interesul pentru punerea în scenă a piesei lui Vasile Alecsandri, „Iorgu de la Sadagura”, piesă care fusese deja jucată la Sibiu în primul spectacol în limba română la Sala Redutelor, de către trupa lui Farkaș, în primăvara lui 1847 („Transilvania”, octombrie 1928, p. 823). Profesorul-compozitor Dimitrie Cunţan (1837-1910) le pune la dispoziţie o sală pentru repetiții, spectacolul însă nu este finalizat, dar prietenia dintre ei rămâne pe viață. În toamna anului 1866, Ioan Al. Lapedatu îi este cicerone și gazdă lui Eminescu care poposea din nou la Sibiu (Vezi amintirile lui Cacoveanu).
După absolvirea gimnaziului, Lapedatu pleacă la Bucureşti, unde, cu sprijinul lui Al. Papiu Ilarian, preşedintele Societății „Transilvania” (1867), obține o bursă de studii la Paris, unde studiază filologia clasică la Collège Sainte-Barbe și la Collège de France, frecventând cursurile filosofului Étienne Vacherot (1809-1897), și, îndeosebi, pe cele ale profesorului Philarète Chasles (1798-1873), filoromân, membru de onoare străin al Societății Academice Române din 1871. Profesorul Chasles, specialist în literatura comparată, între altele, a tradus un volum al lui Bolintineanu „Brises d’Orient”, apărut la Paris, în 1866, pe care l-a și prefațat, și, a susținut o prelegere despre limba și literatura română la Collège de France în 1866, fiind apreciat ca unul dintre rarii soldați ai cauzei române din Apusul Europei.
Lapedatu se specializează apoi la Sorbona, audiind cursurile de filosofie ale lui Elme Marie Caro (1816-1887) și Paul Janet (1823-1899), cele de literatură franceză ale lui Saint-Marc-Girardin (1801-1873) și Saint-René Taillandier, istoria critică a lui Victor Egger (1848-1909) ș. a., în perioada 1868-1870. Aflat la Paris, I. Al. Lapedatu se numără printre primii susținători ai ideii lui Iosif Vulcan cu privire la înființarea unui teatru românesc în Transilvania. În articolul său „Reuniunile literare și cestiunea teatrală”, vorbește despre necesitatea realizării unui teatru național, subliniind ideea că având teatru „obiceiurile noastre românești și dulcea noastră limbă națională prin scenă, vor deveni mai mult proprietatea noastră.” („Familia”, nr. 35/1869). Tot din capitala franceză, trimite revistei un articol cu titlul „Publicațiuni literare și cestiunea teatrală” („Familia” nr. 42/1869). De vreme ce Iosif Vulcan propusese colectă națională în vederea strângerii fondului material pentru viitorul teatru, Lapedatu vine în completare cu planul unui almanah literar anual, în care să fie publicați toți dramaturgii tineri și de talent (…). Ideea astriștilor de a fonda un așezământ de teatru român e proiectată de Lapedatu în spirit vizionar pentru acea dată: „Nu s-ar putea oare ca paralel cu ridicarea edificiului teatral să înființăm și un repertoriu național?”
După izbucnirea războiului franco-prusac (în 1870), Ioan Al. Lapedatu trece în Belgia (țară neutră), unde, își ia doctoratul în Filosofie și Litere la Universitatea Liberă din Bruxelles (1871) cu mare distincție („Gazeta Transilvaniei”, 24 Nov. 1871, nr. 91, p. 4). Universitatea belgiană, fondată în 1834, nu era una de stat. O statistică arată că în 1869 era înscriși în registrele matricole ale acestei universități 496 de studenți, iar în anul 1878 statisticele rețineau 1063. Între studenții străini de aici, românii doctoranzi erau majoritari. Aducem precizarea că 51 de persoane au finalizat doctoratul în filosofie între anii 1841-1884, între care, în afara celor opt români, mai erau înregistrați ca străini trei germani, doi englezi, un francez, un grec și un luxemburghez, adică 15 persoane originare din afara Belgiei (Vlad, 2014, p. 76). După obținerea doctoratului, Ioan Alex. Lapedatu se hotărăște să se stabilească la Sibiu, centrul vieții politice ardelene, dar nu găsește imediat o slujbă pe măsura pregătirii lui, aici. În schimb, în toamna aceluiași an, 1871, este numit profesor de filologie clasică la vestitul Liceu Ortodox Român „Andrei Șaguna” din Brașov (1871-1878). La ocuparea catedrei, discursul său inaugural la sărbătoarea Sfintei Sofii, patroana școlii, sărbătoare ce se celebrează în 17 septembrie, Andrei Bârseanu, care era pe atunci elev (1870-1878) la gimnaziu, mărturisea că tânărul profesor Lapedatu a produs o impresie profundă auditoriului, remarcându-se prin elocința și prin spiritul „Sorbonei latine, care-și făcea intrarea magistrală în robusta ctitorie a lui Șaguna” (Matei, 1934, p. 14). Ca dascăl de limbi clasice (greaca și latina) și de istorie, făcea mereu conexiuni și găsea aplicabilitate, predând cunoștințe din viața popoarelor antice și similitudini în manifestările de viață românească, păstrând datinile, obiceiurile și tradițiile poporului nostru.
O energie deosebită cheltuiește în redacția a două periodice: „Orientul Latin” și „Albina Carpaților”. În februarie 1874 apare la Brașov „Orientul Latin”, un ziar politic, literar, social și economic. Bisăptămânalul îl are ca redactor responsabil pe Teofil Frâncu, proprietar și editor pe Aron Densușianu, profesor la Făgăraș, și prim-colaborator pe Ioan Alex. Lapedatu, până în martie 1875. Aici semna adesea sub pseudonimul Narcis și Nouraș. Alți colaboratori sunt Nicolae Densușianu, Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan, Olimpia Locusteanu. La invitația lui Visarion Roman, Ioan Al. Lapedatu întemeiază și conduce revista „Albina Carpaților. Foaie beletristică, științifică și literară” (1877-1880). În această revistă publică poezii, narațiuni istorice, piese de teatru și basme. Piesele sale, „Fântâna de piatră” și „Tribunul”, dau contur unui clasicist preocupat de valențele limbii și de valorizarea culturii românești. Lapedatu colaborează și la „Albina Pindului”, „Traian” și „Revista literară și științifică” ș. a. Într-o serie de articole socio-politice și culturale susține ideea daco-românismului și a recuperării adevăratei identități istorice. Chiar și poezia sa, în genere, stă sub semnul mesianismului pașoptist, prefigurând pe poetul pătimirii noastre. Valoarea poeziei lui Lapedatu trebuie evaluată în cadrul epocii, și nu altcum. Lapedatu face trecerea în poezie de la Andrei Mureșanu la aurora lui George Coșbuc. Ca prozator meritoriu este îndeajuns să citim articolul lui „Calomniatorii națiunii române”, zice prof. Ioan Lupaș în scurta biografie închinată lui Lapedatu. Iar ca istoric, afirmă tot Lupaș că s-ar fi împlinit, precum unul de seamă, dacă ar fi trait îndoit.
Scrierile sale teoretice descriu căile de constituire a unui fond moral pentru creația dramaturgică și a unui fond material pentru instituțiile teatrale. Urmând modelul francez, Lapedatu recomandă înființarea unei reuniuni literare, cu dezbateri publice și insistă pentru o recunoaștere a virtuților artei actorului: „să ne convingem că arta nu degradează, ci înalță“. Preocupările dramaturgice din această perioadă, similare cu cele ale lui Mihai Eminescu (de care l-a legat o strânsă prietenie), vizează îmbogățirea repertoriului teatral românesc. Cele două lucrări teatrale ale sale, „Fântâna de piatră ”(1869) și „Tribunul” (1870), îl așază pe Lapedatu în suita celor preocupați de istoria și de destinul cultural al Transilvaniei. De asemenea, o bună stăpânire a limbii se observă și din traducerea după Schiller.
După ce prima lui soție, bolnavă de tuberculoză, se stinge la scurt timp, se recăsătorește cu o tânără din familia Circa, o familie numeroasă, cu câțiva membri avuți și cunoscuți din Cernatul Săcelelor de lângă Brașov. Aici se nasc, la data de 14 septembrie 1876, frații gemeni Ion și Alexandru, într-o casă țărănească tipică. Ioan Alexandru Lapedatu trece la cele veșnice la data de 6 aprilie 1878, la vârsta de 33 de ani, la Brașov. Moștenirea lui va fi dusă mai departe de către cei doi fii ai săi, Ioan și Alexandru, artizani ai României moderne în generația Marii Uniri, ambii membri ai Academiei Române.
