Din lumea magică a satului în care a copilărit, până în Occidentul cel tot mai înstrăinat de rădăcinile sale și înapoi în România, unde și-a găsit o slujbă de om serios – director general adjunct al Muzeului ASTRA -, Ovidiu Baron a purtat mereu cu sine inocența – dar și profunzimea! – poeziei. Ca un pas lateral, sau poate chiar unul înainte, de curând, și-a lansat primul roman, despre care vorbim, astăzi, la „Dialogurile de pe Strada Cetății”.
Romanul „Zăpadă pe umerii Adelinei” „s-a născut din distilarea valorilor veleitare, acelea de poet”, a apreciat editoarea Violeta Borzea, în cadrul lansării organizate, ieri după-amiază, la Biblioteca ASTRA din Sibiu.
„Avem de-a face cu un roman de dragoste şi cu unul despre copilărie, sau mai degrabă de urmărire a modului în care firele creşterii se despart şi sunt sau nu recuperate de memorie, călătorie, aventură, risc. Personajele lui Ovidiu Baron pot fi văzute prin prisma unei evoluţii mai mult sau mai puţin cronologice, cu o tensiune care creşte dramatic şi care pare să limpezească, până la urmă, misterul care le învăluie. Ele sunt însă creatoare de lumi, de insule, de micro-universuri în care copilăria, dragostea, descoperirea sunt replicate, reinventate sau deteriorate. E o carte care poate fi citită pe diferite grile, cu un limbaj adeseori poetic, pendulând între vis şi real, între trecut şi prezent, între unire şi abandon”, spun reprezentanții Editurii pentru Artă şi Literatură.
Ovidiu Baron, începem să ne luptăm cu o vară toridă și tu ne provoci cu… zăpadă?
Vă provoc cu o zăpadă pentru că, în cartea asta, zăpada tocmai asta este: o viziune, o provocare. E un element pe care-l poți percepe foarte bine, dar care apare mai degrabă într-o reverie sau într-o criză, într-o situație limită, în care încerci cumva să te trezești la realitate, dar, în același timp, ești tentat să rămâi în spațiul acela în care te-au dus încercările vieții.
Este, de asemenea, un prilej de a petrece mai mult timp la umbră, pentru că lectura poate să fie făcută în spații în care ne ferim de vara toridă, de căldura de afară și este o experiență prin care ne putem foarte bine detașa de provocările imediate, astfel încât să rămânem într-o zonă mai plăcută sau mai creativă. Sau mai provocatoare!
Cine – sau mai degrabă ce – este Adelina? Care este povestea lui Victor, în care înțelegem că oarecum te regăsești?
Acest roman nu este autobiografic, este o carte de ficțiune, evident, în care se regăsesc elemente pe care le putem identifica în jurul nostru sau în experiențe trăite, dar care, transpuse în acest univers, devin ficțiune. Adelina, Victor, Ima sunt personaje care pot fi urmărite ca destine de sine stătătoare, însă ele pot fi văzute prin diverse perspective și citite treptat, ca straturi de narațiune. Adelina este un personaj fascinant. Este un copil, este un om care descoperă dragostea și întâlnirea ei cu Victor, de fapt, este o întâlnire a lumii și pentru Victor și pentru ea. Este o întâlnire a libertății, o evadare din contingent și cartea de față, de fapt, poate fi văzută ca un șir interminabil de evadări, insule, spații din acestea prin care ne păstrăm cumva într-o zonă identificabilă, ne păstrăm reperele care ne fac pe noi oameni.
Pe de altă parte, însă, zonele de memorie care ne-au clădit, care au reprezentat pentru noi experiențe grozave, sunt transmise aici într-o memorie cumva subiectivă, într-o memorie ficționalizată, pe care și-o depune ca într-o cutiuță de valori personajul principal prin această relaționare continuă cu Ima și cu Adelina, prin această pendulare permanentă între trecut și prezent, între spațiul de acum și spațiul de atunci.
Poeziile tale, povestirile tale le cunoaștem deja, dar iată că avem de a face, acum, cu un prim roman. Ce înseamnă asta pentru tine? De ce a fost nevoie de 10 ani ca să se încheie acest roman? La întrebarea asta va trebui să răspunzi în următorii 10 ani.
Da, este o carte la care lucrez de peste 10 ani și la care am acumulat extrem de mult, din punct de vedere cantitativ și simbolic. Deși este deja o carte foarte consistentă ca număr de pagini, există o variantă extinsă care mai poate adăuga lejer 150-200 de pagini. A fost nevoie de o cheie care să ducă narațiunea către o zonă în care eu să simt că acest univers este rotund, că această buclă a memoriei cumva se închide. Citind cartea, o să vă dați seama de modul în care interacționează cele două personaje feminine, care sunt și oameni, dar care pot fi văzute și ca stări de spirit, pot fi văzute ca metafore, pot fi văzute ca simboluri, pot fi văzute ca elemente ce țin de cultură, ce țin de percepție. Văzând interacțiunea dintre ele, modul în care se raportează una la cealaltă, întoarcerile, călătoriile înainte și înapoi, călătoriile în spațiu și în timp, felul în care bucla aceasta se închide, o să vă dea de înțeles cum am ajuns să închid această carte.
Ce proiecte literare mai ai? Ce ne promiți?
Mai sunt cel puțin trei romane care au pățit ca acesta și nu știu dacă o să ajungă să-și găsească o încheiere sau o convenție pe care s-o fac eu cu mine însumi sau cu universul narativ, astfel încât să le pot considera la un moment dat încheiate. În continuare scriu versuri, există deja material pentru cel puțin un volum, pe care, însă, o să-l amân mai mult, pentru că vreau să-mi iau un răgaz mai mare acum. Pentru zona asta de creație literară, planuri sunt o mulțime. Am o serie de povestiri, „Poveștile Dumbrăvii Sibiului”, care urmăresc zonele de legendă de unde au fost transferate casele din Muzeul ASTRA, sunt o mulțime de proiecte pe care mi le propun și pe care doresc, cel puțin în parte, să le duc la îndeplinire.