La doar câteva minute distanță de centrul Sibiului, unde mii de artiști din peste 80 de țări pun în scenă spectacole grandioase ale Festivalului Internațional de Teatru, turiștii pot cunoaște viața molcomă a păstorilor. Muzeul ASTRA îi invită să se adăpostească de arșița verii într-o stână sau într-o surlă, să se relaxeze citind la umbra unei țoțe, înconjurați de oile care pasc în liniștea Pădurii Dumbrava, să-și astâmpere pofta cu balmoș ori cocoloș fript pe jar și să asculte poveștile pline de tâlc ale bătrânilor…
Construcțiile și obiectele păstrate în Dumbravă mărturisesc despre felul în care ciobanii se hrăneau, se adăposteau, își păzeau oile, înfruntau intemperiile și sălbăticiunile, se rugau, ori își transportau produsele. Prin intermediul proiectului “Hrană și adăpost în lumea muntelui. Modele de folosire a resurselor și de adaptare la mediu în civilizația pastorală”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Sectorul Păstorit din Muzeul ASTRA a fost reamenajat și acum le permite vizitatorilor să înțeleagă mai bine traiul pastoral.
Călători în lumea muntelui au fost oaspeții Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului, în aceste zile, unde a fost vernisată noua expoziție interactivă de la stâna din Puru și s-au desfășurat ateliere meșteșugărești, ateliere gastronomice și momente muzicale susținute de Călin Han, tânărul pasionat de instrumente arhaice de suflat.
„Am mers pe urmele păstorilor, în zonele de origine a trei dintre monumentele din Dumbravă: muntele Puru, în județul Alba, Sătic din județul Argeș și Câmpu’ lui Neag în județul Hunedoara. Unul dintre scopurile pe care ni le-am propus a fost să vedem cum au evoluat lucrurile la fața locului, ce obiecte mai sunt folosite, care dintre construcțiile tradiționale sunt în continuare în funcțiune, cum a evoluat peisajul natural, turmele de oi, modul în care se practică păstoritul în zilele noastre, dacă sunt produse în continuare aceleași lucruri la stână cum se făcea pe vremuri, efectiv toate elementele ce țin atât de resursa naturală, cât și de cum se dezvoltă în continuare această ocupație a păstoritului, care este esențială pentru evoluția civilizației tradiționale românești. După aceea, mărturiile adunate de la stâne, din locurile de origine, poveștile oamenilor pe care i-am găsit acolo au fost transpuse în mici filme documentare pe care beneficiarii muzeului deja le au la dispoziție pe internet, le pot vedea și în spațiile din muzeu și pot reveni la ele oricând. Un documentar mai amplu este în lucru și, evident, există și documentare excelente realizate de-a lungul timpului de studioul Astra Film.
Călătoria pe care o propunem aici este una fizică și simbolică. Am încercat ca, din aceste locuri, să creăm câteva spații funcționale. O parte din stâna din Puru, o stână de băcițe, în care lucrau șase femei, a fost reorganizată, astfel încât expoziția să fie interactivă. Toate obiectele din spațiul acesta sunt de recuzită. Ele sunt identice cu cele pe care le avem în zona de patrimoniu, însă pot fi atinse, folosite efectiv în ateliere, explicațiile pot fi înțelese mult mai ușor în ceea ce privește funcționalitatea unui obiect sau altul, te poți așeza pe mobilier, poți să folosești obiectul cu funcția lui de origine. De asemenea, am reconstruit două țoțe, niște spații relativ simple, însă extraordinar de eficiente. Vorbim aici de folosirea judicioasă a resursei naturale. De altfel, este unul dintre obiectivele noastre să explicăm oamenilor și mai ales generațiilor tinere că natura trebuie respectată, că acea călătorie în lumea muntelui, evident, nu era lipsită de pericole, trebuia să înțelegi muntele și să identifici corect acele resurse pe care le puteai folosi fie ca hrană, fie pentru a-ți pregăti un spațiu unde să te adăpostești. Inclusiv în zilele noastre, la stâne funcționale, se găsesc astfel de construcții, mai mici sau mai mari, unele au câte o poliță pe care își țin o cană cu apă sau o sticlă sau o carte de rugăciuni și fiecare păstor are o astfel de țoță pe care o folosește și de obicei sunt amplasate în vecinătatea țarcurilor, astfel încât să rămână în apropierea oilor. Surla din Sătic, județul Argeș, a fost și ea reconstruită. Este o construcție în totalitate funcțională, un spațiu relativ mic, care paradoxal oferă toate posibilitățile de locuire pentru o persoană, maxim două: o zonă de dormit, o zonă de preparare sau de încălzire a hranei, o mică vatră, un mobilier minimal pe care păstorul îl avea la dispoziție. Evident că primele construcții pe care ciobanii le-au folosit au fost inspirate de natură. Surla, de exemplu, îți transmite modelul unui copac, felul în care crengile sau bucățile de trunchi, fiind rezemate unele de altele, creează un spațiu care face apa să se scurgă, te adăpostește și îți oferă un confort termic minimal în zona muntelui.
Așadar, vorbim de exemple de locuire, de obiecte care pot fi folosite în ateliere și deja au fost folosite în atelierele pe care le-am organizat și continuă să rămână la dispoziția publicului, pentru că acest proiect finanțat de AFCN va fi la dispoziția publicului pe termen nelimitat. Toate rezultatele sunt aici, resursa fiind în continuare folosită pentru ateliere cu meșteri, ateliere creative, storytelling, ateliere muzicale, pentru exemplificarea efectivă a locuirii, o mulțime de activități care sunt benefice publicului larg și prin intermediul cărora putem avea această experiență a locuirii în zonele pastorale”, a explicat Ovidiu Baron, director general adjunct al Muzeului ASTRA, pentru StradaCetatii.ro.
Spre încântarea turiștilor, Minerva Dumitru a depănat fuioare, dar și amintiri despre șezătorile din copilăria și tinerețea sa, unde mergea „cu lucrul de mână”, iar ultimul fluierar din Țara Zarandului, Petru Mateș – care a primit recent titlul de Tezaur Uman Viu – le-a povestit despre meșteșugul său.
Petru Mateș, meșter din Dumbrava de Sus, jud. Hunedoara: „Era satul fluierelor. La fiecare casă se făceau fluiere, de la mic la mare, copiii ajutau părinții să lucreze. Apoi duceau fluierele peste munte, la Avram Iancu, la Vidra, unde le vindeau sau făceau troc, fiindcă moții umblau prin țară și aduceau făină. Fiecare fluierar avea omul lui. Eu acum mai fac numai pentru mine și pentru expoziții.”
Și un meșter tânăr din județul Sibiu a găsit aici locul potrivit pentru a se face cunoscut mușteriilor. „Până acum este extraordinar de frumos, lumea vine și este încântată, suntem în zi de sărbătoare, foarte frumos! Am adus un butoiaș pentru rachiu, din lemn de salcâm, și niște doguri simple, astea sunt nefinisate, din nuc, unul de stejar, mai atipic, în care am încadrat o potcoavă, și aici două de cireș și unul din nuc finisate cu un ulei. Aici am un butoiaș doar început, ca mostră, cu fundul în formă de oval, iar aici am expus câteva unelte de pe vremuri, cu care lucrau bunicii noștri și, o perioadă mai scurtă, părinții. De la rindele tradiționale, la șabloane, cuțitoaie. Când le văd, turiștii vor să afle la ce se folosește fiecare, copiii clar n-au mai văzut așa ceva. Având în vedere că e lucru manual și că ia extraordinar de mult timp, un butoiaș ajunge la 700-800 de lei cu tot cu suport, un dog atipic merge undeva la 300-350 de lei, iar cele finisate undeva la 100 de lei bucata. Meseria a fost transmisă încă de străbunicul meu, apoi au lucrat în același domeniu bunicul, tata și de la 14-15 ani și eu. Am prins drag, văzând cum se lucrează, am zis să-mi fac strămoșii mândri și am continuat. Cine este interesat de produse mă poate căuta pe Facebook și de acolo preluăm orice fel de comandă”, spune Adrian Șușa, din Șeica Mare.
Atelierele de prelucrare a lemnului au propus realizarea de obiecte specifice mediului pastoral, mobilier și obiecte de uz gospodăresc. La fel de interesante au fost demonstrațiile practice de prelucrarea a textilelor, care au arătat etapele pregătirii a lânii prin spălare și tors, confecționare de baiere pentru traiste, confecționare de ciucuri și multe altele. Și pentru că hrana este la fel de importantă acum ca întotdeauna, din experiențele culinare oferite turiștilor nu au lipsit untul, balmoșul sau cocoloșul cu brânză.