Crucea de la capătul imperiului

Crucea de la capătul imperiului

La Boița se află crucea de piatră de la capătul Imperiului Austro-Ungar. Are aproape 400 de ani și este inscripționată în slavonă, română și maghiară.

Puțini sunt cei care ajung să vadă cea mai veche troiță de piatră din județul Sibiu, ridicată în vremea principelui Gheorghe Rackozy I și care, acum, se află în curtea bisericii ortodoxe din Boița. Istoria sa a fost făcută cunoscută de Consiliul Județean Sibiu, într-o campanie de popularizare a obiectivelor turistice ale județului Sibiu.

În fața crucii din piatră gălbuie, cu brațele roase de timp și de stihiile naturii, doar sătenii se mai închină și își ridică ochii la cer, punându-și nădejde în Maica Domnului, cea care este invocată și în cuvintele cioplite în urmă cu aproape 400 de ani. Povestea crucii de la Boița, datată la 1640, a fost cercetată și consemnată în diferite lucrări științifice sau scrieri monografice. Potrivit profesorului Ioan Albu de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, inscripțiile de pe corpul crucii sunt în limbile slavonă, română și maghiară, oferind indicii asupra anului edificării și a ctitorului ei. Astfel, pe „stipes”, brațul vertical al crucii, se află scris: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, amin, s‑a ridicat această cinstită cruce, cu hramul Uspeniei Născătoarei de Dumnezeu, cu rugăciunea robului lui Dumnezeu Stoica Grecul, în zilele lui Gheorghe Rákóczi, în anul 1640”. Despre Stoica Grecul se crede că a fost un negustor întrucât în documentele și registrele vamale de la acea vreme termenul „grec” era atribuit în mod generic comercianților de credință ortodoxă.

Crucea, care este înfiptă într-o lespede masivă, de culoare gri, măsoară 2,36 m înălțime, în timp ce brațul drept are 31,5 cm, iar cel stâng 13,5 cm.

În lucrarea sa ”Troițe Românești”, Ionel Oprișan plasează crucea de piatră de la Boița în categoria „crucilor-monumente istorice, asimilate drept troițe”, care sunt, în esență, „un fenomen unic în lume” și „descendentele coloanelor cerului”.

Dr. Adrian Stoia, muzeograf la Muzeul ASTRA și autor al lucrării „Troițe din Mărginimea Sibiului”, oferă publicului o descriere detaliată a acesteia: „Pe fața crucii, la intersecția brațelor, într-un medalion înconjurat de un înscris, este sculptat un model floral, o „rozasa”. Este realizată aici o floare cu șapte petale rotunde, din care pornesc 12 petale lanceolate, între fiecare din acestea fiind stilizat modelul florii de crin. Deasupra rozetei sunt inscripționate inițialele evangheliștilor Matei și Marcu”.

În anul 2016, universitarul sibian Ioan Albu arăta în Revista „Transilvania” că ”Meșterul care a realizat inscripțiile chirilice a fost un desăvârșit profesionist, ceea ce se poate observa din slovele dăltuite cu mult simț artistic, după cele mai bune modele ale vremii, așa cum le aflăm la multe cruci din piatră din Țara Românească (…) de unde, cel mai probabil, provine și meșterul care a executat această frumoasă cruce de piatră”.

Preotul paroh Nicolae Popa a aflat despre trecutul crucii de piatră de la bătrânii satului: „Se zice că a fost ridicată pe hotarul dintre Transilvania și Țara Românească și că, la un moment dat, a fost strămutată în centrul localității. De altfel, zona unde acum se află Primăria este cunoscută drept „La Cruce” și aici a stat înainte de a fi adusă în curtea bisericii”.

La o primă vedere, crucea-troiță pare un monument dat uitării, ce se încăpățânează să rămână în picioare purtând în vârf o lespede din piatră, aidoma unei umbrele, care să o protejeze de ploaie sau zăpadă. Pentru ani mulți, a vegheat hotarul Transilvaniei, apoi capătul Imperiului Austro-Ungar, iar la picioarele ei s-au rugat cei ce luau calea Țării Românești, coborând de-a lungul Oltului.
Astăzi, crucea este privită de toți cei care intră în „casa Domnului” din Boița, fiind, în același timp, muză pentru istoricii cu simț artistic, cum este și cazul lui Adrian Stoia, care i-a închinat o lucrare în acuarelă. Pe brațele crucii, sculptate adânc în piatră, se află două cuvinte românești: „oameni” și „obiceiuri”. Sunt doar două cuvinte, simple și curate, care confirmă un singur adevăr, de toți știut: județul Sibiu are oameni și locuri de poveste!

Răspunde