90 de ani de la moartea lui Ştefan Cicio-Pop

90 de ani de la moartea lui Ştefan Cicio-Pop

Astăzi, 16 februarie, se împlinesc 90 de ani de la moartea lui Ştefan Cicio-Pop, avocat, diplomat, publicist și om politic.

Născut pe 1 aprilie 1865, la Şigău, județul Cluj, Cicio-Pop a fost preşedinte al Adunării Deputaţilor în două legislaturi (decembrie 1928 – aprilie 1931; august 1932 -noiembrie 1933), în guvernări naţional-ţărăniste.

Face şcoala primară la Gherla, liceul la Sibiu. Urmează apoi cursurile facultăților de științe juridice din cadrul universităților din Budapesta şi Viena (1886-1887), ultimele cu o bursă prin Fundaţia Simion Romanţian (sau Romanţai, medic român stabilit la Viena a cărui fundație acorda burse pentru tinerii români din Transilvania prin Episcopia din Blaj). În anul 1891 şi-a susţinut doctoratul în drept și s-a stabilit la Arad, unde, în același an a început să profeseze avocatura, fiind cunoscut drept ֦avocatul românilor”. De altfel, timp de mai bine de 30 de ani el i-a apărat atât pe ziariștii ardeleni în procesele intentate de autoritățile vremii, cât și pe sârbi și slovaci, anume pe cei întemnițați de la începutul Primului Război Mondial în cetatea Aradului. Dr. Ștefan Cicio-Pop s-a distins ca apărător al fruntașilor politici români, în speță al lui Tiron Albani, în vestitul proces al Memorandumului din 1894 de la Cluj. ֦Baciul Ciceo” ținea legătura cu socialiștii Ioan Flueraș, Iosif Jumanca și Enea Grapini prin Tiron Albani, reprezentantul Secției Române a Partidului Social Democrat în vederea unor acțiuni comune, în septembrie 1918. Membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, el a făcut parte din delegația care a înaintat Memorandul împăratului la Viena, în 1892.

În ședința din 10 ianuarie 1905 a PNR desfășurată la Sibiu, Ștefan Cicio-Pop s-a pronunțat pentru renunțarea la tactica politicii pasive a partidului său, fiind ales în Comitetul Executiv al PNR. A candidat apoi în calitate de deputat de Şiria în anul 1905 în Parlamentul de la Budapesta, fiind ales până în 1918. Cu ocazia conferinţei Uniunii Interparlamentare de la Haga a făcut cunoscute drepturile conaționalilor săi ardeleni, având și o prezenţă activă în cadrul Clubului parlamentarilor naţionalităţilor oprimate cu sediul la Budapesta.

A fost membru (1865-1934) și președintele Consiliului Naţional Român Central constituit la 17/30 octombrie 1918, organ de conducere al românilor transilvăneni și bănățeni, al cărui sediu era casa lui din Arad. Gărzile naţionale române au fiinţat cu succes şi datorită contribuţiei lui. La 1 Decembrie 1918 i-a revenit onoarea de a convoca și deschide înaltul for Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În Consiliul Dirigent – pregătitor al tranziţiei administraţiei Transilvaniei în structurile constituţionale ale României Mari – a condus Resortul Armatei şi Siguranţei Publice (din 2 decembrie 1918). Tot în numele numele Consiliului Dirigent al Transilvaniei face o invitaţie oficială generalului Berthelot, comandantul armatelor aliate de la Dunăre-Grupul de Est, ca să viziteze întreaga Transilvanie, oprindu-se inclusiv la Sibiu, apoi la Săliște și Rășinari, unde s-au organizat cortegii etnografice – ceea ce generalul, mare prieten al poporului român, primeşte cu bucurie.

În România întregită a fost mai întâi ministru de Stat pentru Transilvania (dec. 1918-mart. 1920), în guvernele conduse de Ion I. C. Brătianu, generalul Arthur Văitoianu şi Al. Vaida-Voevod. Pe când premierul Al. Vaida-Voevod se afla la Conferința de Pace de la Paris, Şt. Cicio-Pop a fost desemnat ad-interim la preşedinţia Consiliului de Miniştri şi la Ministerul Afacerilor Străine. După fuziunea PNR cu Partidul Țărănesc în oct. 1926 Șt. Cicio-Pop este ales vicepreședinte al PNȚ.  În calitate de diplomat, conduce delegația României la prima Conferință Balcanică la Atena în 1930, la Istanbul în 1931 și o prezidează pe cea de la București în 1932. Colaborează la Lupta din Budapesta și la Românul din Arad. Este membru onorific al Societății Ateneul Român.

Fire de luptător neobosit – dăruit fără precupeţire îndatoririlor naţionale – dar modest întru revendicarea pentru sine a unor drepturi politice altminteri binemeritate, viaţa sa întreagă și-a închinat-o emancipării naţionalităţii sale de sub asupririle străine şi Unirii cu Patria Mamă România. Ca atare a fost ales, cu o singură excepție, deputat până la deces.

Iată cum îl caracterizează Nicolae Iorga: „Se desfăcea deodată ca o bucată de stâncă și se rostogolea prăpăstios, colțurată și primejdioasă. De aceea nu era poate un altul printre Ardeleni, care să poată vorbi mulțimilor ca dânsul, fiindcă el nu era, la urma urmei, decât însăși întruparea lor, așa cum i-au făcut veacuri de suferință și răbdare, care de odată se descarcă, într-o sălbatică pornire de distrugere, chiar dacă ar fi ca de jur împrejur lumea însăși să piară”.

La moartea sa, guvernul român, în semn de înaltă prețuire i-a organizat la Arad, funeralii naționale, iar Camera Deputaților i-a consacrat o ședință de doliu. Slujba de înmormântare a fost oficiată de episcopul greco-catolic Niculescu al Lugojului în fruntea unui sobor de 17 preoți. Un impresionant cortegiu funerar de peste 50.000 de persoane, printre care se aflau: primul ministru Gheorghe Tătărăscu, generalul Ilasievici din partea Casei regale, politicienii Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ioan Suciu, Sever Bocu și mulți alții, au însoțit afetul de tun ce purta sicriul defunctului Ștefan Cicio-Pop de la Palatul Cultural până la cimitirul Eternitatea, unde a avut înhumarea.

Irina Racovițan, bibliotecar Biblioteca ASTRA

Răspunde