O mie de dolari și un bilet de întoarcere. E tot ce-și doreau românii din Ardeal când hotărau să treacă Oceanul, acum mai bine de 100 de ani, dar cei mai mulți habar nu aveau ce-i așteaptă…
După ce a avut șansa de a vizita Statele Unite ale Americii „într-un moment în care acest lucru nu era accesibil multor români şi la o vârstă la care mirajul american îşi pune amprenta definitiv asupra personalităţii”, bibliotecara sibiancă Bianca Karda a hotărât să-și aducă propria contribuție la povestea primilor temerari care au plecat din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania și Bucovina) spre Țara Făgăduinței. Pentru aceasta, a studiat presa de epocă, precum „Luceafărul” sau „Foaia poporului” din Sibiu, dar și periodice precum „Tribuna” și „Gazeta Transilvaniei”, și a stat de vorbă cu descendenții unor emigranți din localitățile sibiene Miercurea Sibiului și Scoreiu. Rezultatele cercetării sale au apărut sub egida Conferinţelor Bibliotecii ASTRA.
Odiseea plecării unor români ardeleni din judeţul Sibiu în America (1900-1914) reflectată în presa transilvăneană a vremii
Primul studiu asupra românilor emigraţi în S.U.A., scris la 1913, relevă că ţăranii români din satele judeţului Sibiu au fost primii care s-au încumetat să păşească în necunoscut pe pământul american binecuvântat de zei şi idealizat în mentalul colectiv al întregii populaţii rurale din Transilvania, Banat şi Bucovina începutului de secol XX. America a constituit în acea perioadă un miraj pentru europeanul de rând, iar locuitorii din fostele provincii ale Imperiului Austro-Ungar se înscriau în acest curent de opinie. Acest lucru se datora faptului că se născuseră, crescuseră, se formaseră ca oameni şi trăiau într-un imperiu cosmopolit, unde, obligaţi de împrejurări, au învăţat limbile „stăpânirii” (germană şi maghiară). Unii au urmat şcoli în aceste limbi sau serviseră în armata imperială, nu erau deci nişte simpli ţărani ignoranţi, ci oameni care au căutat şi prin această cale să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă din patria natală, fiind chiar dispuşi să înceapă o cu totul altă viaţă în „Lumea nouă”. Toate acestea erau împrejurări favorabile plecării.
Cauzele care i-au determinat pe ardeleni să ia drumul Americii au fost în primul rând cele de natură economică, scrisorile primilor plecaţi către familia şi rudele din ţară, reclamele societăţilor de navigaţie, dorinţa de a scăpa de armata imperială.
1. Cauzele economice constau în: sărăcie, datorii, case ipotecate băncilor, lipsa pământului odată cu creşterea populaţiei. Doreau în primul rând să câştige suficienţi bani pentru a cumpăra pământ la întoarcere. Venitul anual al unui ţăran român din Ardeal era de până la 300 coroane, echivalent cu preţul maxim al unei călătorii cu vaporul până în America. Această generaţie de primi emigranţi mai este numită de istoriografia contemporană şi generaţia “mia şi drumul” după expresia pe care ei înşişi şi-au atribuit-o. Îşi propuneau să economisească o mie de dolari din ceea ce urmau să câştige acolo şi să îşi poată plăti biletul de vapor pentru întoarcere. Aici trebuie să menţionăm ce valoare avea în banii de astăzi acea mie de dolari. Raportul este de aproximativ 30 la 1, deci 1000 de dolari acum un veac este echivalentul unei sume de 30.000 de dolari în zilele noastre. Crescuse preţul pământului în ultimii 40 de ani, raportul între capitalul investit în pământ şi profitul de pe urma acestuia era în defavoarea ţăranului, creditele agrare erau neperformante, crescuse şi preţul cărnii.
Din folclorul românilor de peste ocean: “Frunzuliţă de dudău/ Asta-i ţară bună, zău/ Vii aici sărac lipit/ Peste-un an eşti pricopsit/ Eşti acasă căldărar/ Aici eşti milionar”; “Veniţi feciori după mine/ În America e bine/ Câştigi şapte-opt coroane/ Şi petreci tot prin saloane/ Faceţi bani ca să plătiţi/ La domnii cei prăpădiţi.”
De acolo trimiteau bani celor cărora le datorau: ”Trimet bani la nădrăgari/ La pârliţii de notari/ Şi la domnii de la stat”. Şi o mărturie a vieţii grele de peste ocean: “…Că muncesc de patru ani/ Şi azi n-am trei gologani/ Şi-o hăinuţă în spinare/ Numai zece găuri are/ Nişte ghete învechite/ de zece ori peticite/ Numai noapte-n vis, prin somn/ Vecinic mă visez tot domn/ Numai prin somn şi prin vis/ Mă tot cred în paradis” – tristă iluzie. Desigur nivelul lor de trai din America era mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de modul în care se gospodăreau individual.
În 1902 ministrul de interne austro-ungar Széll Kálmán trimisese o circulară către toate autorităţile, prin care anunţa că îndrumase toţi funcţionarii oficiilor poştale şi de telegraf să intercepteze toate apelurile din S.U.A., să confişte de asemenea publicaţiile şi scrisorile închise sosite de acolo prin care se făcea propagandă pentru emigrare. La un moment dat, în 1913, s-a discutat chestiunea emigrărilor de către subcomisia bugetară a guvernului imperial din Viena. Dezbaterile au durat cinci săptămâni, după care s-a ajuns la concluzia că sărăcia era cauza principală e emigrării şi că fenomenul nu putea fi stopat.
2. Agenţii societăţilor de navigaţie trimişi în Europa de Est pentru a face reclamă biletelor de vapor se deplasau din sat în sat şi făceau propagandă pentru emigrare. Se încerca totuşi descurajarea lor de către administraţiile locale. Unele agenţii de plasament al forţei de muncă veneau în satele transilvane şi ofereau locuri de muncă şi călătoria în America. Una dintre cele mai cunoscute astfel de companii era una a unui bancher german numit Missler cu sediul în Bremen: “Fire-ai Missler blăstămat/ Că tu ne-ai înstrăinat/ Cu vaporul blăstămat.” Aceşti agenţi îşi racolau clienţii din oraşele mai mari din Imperiu, spre exemplu patrulau prin Viena, în locuri publice, purtând pe cap o şapcă cu însemnul firmei pe care o reprezentau şi abordau tinerii întrebându-i dacă îi interesează plecarea în America, oferindu-le totodată şi biletul de vapor. Pentru fiecare emigrant racolat, agentul câştiga aproximativ 20 de coroane comision din partea companiei pentru care lucra. Mulţi dintre agenţi erau evrei.
3. Dorinţa de a scăpa de îndeplinirea serviciului militar (“slujba la împărăţii”) şi de a evita înrolarea mai ales în perioada imediat premergătoare primului război mondial era o altă cauză ce îi determina să dorească să îşi părăsească ţara. Un emigrant primise în anul 1911 o scrisoare de la cei de acasăprin care era invitat să se întoarcă în ţară să fie luat în armată. Invitaţia şi răspunsul lui sunau cam aşa: “Vină-acasă, Vasilie!/ Că te-a scris la cătănie/ Vin acasă, nu mai sta/ Nu-ţi părăsi patria ta/ Eu acum aşa le scriu/ Dragii mei acas’ nu viu/ Că pe-aici o dau tare bine/ Da-n cătane n-am cu cine”. În 1912 nişte tineri încercaseră să fugă de armată prin emigrare. Recrutările nu mai erau atât de stricte din punct de vedere medical, deoarece era nevoie de un contingent cât mai mare de soldaţi. Atunci unii agenţi de emigrare au profitat de situaţie şi i-au îndemnat pe unii tineri să eludeze rigorile recrutărilor şi să emigreze fără paşapoarte, deci ilegal. Serviciul militar la infanterie, unde fuseseră recrutaţi ar fi durat doi ani, se pare însă că perspectiva îndeplinirii lui îi speria. Acest lucru putea avea consecinţe destul de grave pe termen lung, deoarece o dată întorşi în patrie, erau supuşi unor pedepse militare aspre (legea marţială).
Despărţirea de familii în vederea emigrării era sfâşietoare. O astfel de relatare din presa vremii are o doză de tragism demnă de teatrul antic grecesc: e descrisă cu amănunte plecarea unui sătean din Ardealul natal, unul din zecile de mii de bărbaţi în floarea vârstei care luau drumul pribegiei. Cu această ocazie era petrecut de întreg satul într-un infinit de trist ritual asemănător celui de înmormântare “… un mort viu, care nu se duce să se îngroape, ci se duce să se înstrăineze în cea mai depărtată străinătate” Bietul om nu se îndura să plece, fiind aşteptat de familie, rude şi… un sat întreg, îşi petrecea cele de pe urmă ore dinaintea plecării în cârciuma satului, luându-şi rămas bun de la prieteni. În vederea plecării se îmbrăcase în “straie nemţeşti”, apoi sărută pământul din grădina casei, îşi ia rămas bun de la vitele din grajd, bea apă din fântână, sărută icoanele, se închină şi se urcă în căruţa care îl aşteaptă în faţa casei împreună cu soţia, copiii şi mama, într-o altă căruţă se urcă fraţii, surorile, rude, prieteni, iar în urma căruţelor un convoi mare de oameni – o întreagă procesiune.Obţinerea paşapoartelor era o chestiune dificilă, ele se obţineau fie din birourile „solgăbirăilor” sau prim pretorilor care erau nişte funcţionari administrativi ce aveau birouri în oraşele mai mari ale Imperiului, inclusiv în Sibiu, sau din cancelariile prefecţilor (vicispani). Pentru a mai stăvili valul de emigrări ministrul de Interne a emis o lege prin care vicecomiţii (subprefecţii) şi căpitanii de poliţie puteau emite şi ei paşapoarte celor ce doreau să emigreze, dar condiţionat de plata unei taxe pentru a scăpa de serviciul militar. Această taxă trebuia plătită pe toţi anii pe care voiau să îşi scoată paşaport. Din informaţiile ce le avem însă, reiese că majoritatea plecau fără paşaport, în primul rând fiindcă autorităţile americane nu le solicitau acest act la sosire, iar biletul de vapor le ţinea loc în acest caz şi de paşaport. Emigrarea în acest mod era clandestină, cei care încercau să traverseze graniţele Imperiului se expuneau riscului de a fi prinşi de autorităţi şi arestaţi sau pedepsiţi cu amendă. Un exemplu este cel al unui proprietar de cârciumă sas din Sibiu, numit Daniel Rehner, care lucra pentru firma lui Missler, fiind deja în evidenţa poliţiei locale. Acesta urma să expedieze 7 persoane din Gura Râului, 4 din Nucet şi una din Orlat. Comisionul plătit agentului de fiecare dintre aceştia era de 8 coroane. Se speculează şi faptul că, deoarece îşi comandau “haine nemţeşti” de la croitor special pentru plecare, şi acesta era implicat în afacere, iar pentru hainele executate primea un bonus în plus. Cei din Nucet plecaserădeja, dar ceilalţi au fost opriţi în gara din Sibiu, percheziţionaţi şi li s-au confiscat banii ce îi aveau asupra lor (1970 de coroane), biletele de vapor şi alte acte, mai puţin paşapoarte. De asemenea călăuzele, cei care îi transportau cu căruţa spre punctele de frontieră, în cazul în care erau prinşi, erau arestaţi sau amendaţi.
Din presa transilvăneană a vremii reiese faptul că majoritatea emigranţilor se îmbarcau din porturile nord-germane Hamburg sau Bremen de la Marea Nordului, deoarece în acest fel îşi scurtau călătoria pe mare. Pe de altă parte, autorităţile de la Viena duceau în primii ani ai secolului XX o politică de descurajare a emigrărilor, restricţionând acordarea de paşapoarte doar dacă plecarea se făcea prin portul Fiume, aflat pe teritoriul actualei Croaţii, pe atunci parte componentă a Imperiului Austro-Ungar.
Dintr-o altă mărturie aflăm de asemenea că unii emigranţi români ardeleni din zona Făgăraşului de pildă se îmbarcau din portul Constanţa, trecând clandestin graniţa Imperiului prin munţi pe lângă comuna Cârţişoara, traversau masivul Bâlea, ajungând apoi în Curtea de Argeş şi de acolo în Constanţa. Din păcate, despre acest lucru deţinem puţine informaţii scrise. Un punct de frontieră era Pasul Turnu Roşu, o trecătoare în Munţii Carpaţi spre Muntenia, iar un altul era Vama Cucului lângă Cârţişoara. Totuşi, o informaţie din presă relatează cazul unui agent evreu din Bucureşti numit Mayer Freud, care expedia emigranţi români, fiind în legătură cu un funcţionar de la Prefectura judeţului Constanţa cu ajutorul căruia le obţinea paşapoarte. Cazul ajunsese în atenţia ministrului de interne român.
Unii nu aveau posibilităţi să-şi plătească nici biletul de tren până în oraşul-port de unde se îmbarcau, circulau clandestin „la noroc”. Alţii îşi vindeau toate bunurile pentru a-şi putea procura biletul de călătorie sau împrumutau bani de la bancă: “Bani din bancă împrumutai/ La câştig apoi plecai”. Iar alţii au lucrat în porturi sau chiar pe vapor pentru a strânge banii necesari drumului. În porturi trebuiau găzduiţi, hrăniţi și se prelucrau “dosarele” a câte 4000 de persoane odată, ei provenind din toată Europa de sud-est, Italia, Rusia, Turcia, Grecia, ţările arabe etc. Întâi trebuiau identificaţi aceia care urmau să fie respinşi la examinarea medicală şi trimişi înapoi pe cheltuiala companiei navale. Apoi, odată selectaţi şi cu biletul de vapor primit, aşteptau să se îmbarce. Majoritatea călătoreau la clasa a III-a, un vapor având o capacitate şi de peste 3000 de pasageri şi nu pleca din port până nu era plin. Pe vapor primeau hrană puţină. Erau înştiinţaţi că sosise ora mesei prin semnalul sonor al unui clopot. Cabinele erau întunecoase, neaerisite. La clasa a II-a condiţiile erau ceva mai bune, diferenţa de preţ nu era prea mare, iar examinarea medicală mai puţin exigentă. Toată această odisee se întindea pe parcursul mai multor săptămâni astfel: plecarea din satul natal cu o căruţă sau pe jos până în localitatea cea mai apropiată unde exista gară (în acei ani în judeţul Sibiu existau şi gările din Sălişte şi Miercurea Sibiului), apoi călătoria cu trenul până la graniţa Imperiului Austro-Ungar (punctul de frontieră era localitatea Katowice, aflată actualmente în sudul Poloniei, provincia Silezia, atunci tot în componenţa Imperiului Austro-Ungar). Acolo li se vizau paşapoartele, călătorind mai departe până în oraşul-port de unde se îmbarcau, cel mai adesea, cum spuneam, din porturile germane Hamburg şi Bremen: “Din Bremen bilet luând/ Ne-am dus toţi în tren pe rând/ Trenul dacă s-a-ncărcat/ Cu noi repede-a plecat/ Şi mergând vreo patru ore/ Am ajuns la apă mare”, sau “Peste Dunăre-am trecut/Şi Austria-am văzut/ Din Viena am plecat/ Drum spre Hamburg am luat.” Apoi călătoreau aproximativ două săptămâni pe mare şi ocean până la sosirea în portul New York: “Cine n-a fost pe vapor/ Acela nu ştie de dor/ Cine n-a trecut marea/ Nu ştie ce-i boala grea”. Adeseori întâmpinau şi furtuni pe mare care puteau fi cumplite: “Apoi s-a stârnit deodată/ O furtună-nfricoşată/ Cu ploaie şi vânt turbat/ Cerul s-a întunecat/ Valurile pe vapor/ Se izbeau îngrozitor… Noi de frică îngheţaţi/ Ne rugăm înfricoşaţi/”. O altă relatare: “Vasul nostru se legăna tocmai ca o frunză mititică pe valurile mării şi noi abia stăteam pe picioare chiar proptindu-ne de ceva ţeapăn”. Unii pasageri care stăteau pe puntea vaporului fuseseră trântiţi la pământ. Sub grupajul “De la fraţii din America” unii emigranţi descriau fidel călătoria până în America: “Am plecat de acasă (autorul era din Arad n.a.) în 20 Octomvrie şi în 22 Octomvrie am ajuns la Brema unde am stat până la 24 oct. dimineaţa la 7 oare, apoi earăşi ne-am pus pe tren şi după o călătorie de 3 ore am ajuns la Brema-Halle la port. Aici ne-am suit pe vapor şi tot în 24 Oct. la ameaz 12 ore am pornit din portul Brema-Halle spre America, unde după o călătorie grea de unsprezece zile în 4 Noemvrie am sosit în port la New York. … în 5 Noemvrie am eşit de pe vapor…ne-am dus la gară unde tot în ziua de 5 Nov. sara la 8 ore ne-am pus pe tren, şi apoi în 7 Nov. la 12 ore ameaz am sosit la Cincinati, statul Ohio, unde mă aflu şi astăzi.”
Vaporul britanic „Carpathia” (cel care a fost chemat în ajutor când s-a întâmplat tragedia Titanicului) făcea lunar cursa Europa-America cu plecare din portul Fiume la Marea Adriatică, iar călătoria costa 180 de coroane: “Te-am lăsat iubită ţară/ Şi-am plecat din tine afară/ Pe Marea Adriatica/ În drum spre America”; “Şi pe tren eu m-am suit/ Pân-la Fiume am plătit”. Uneori pleca cu întârziere, iar călătorii aveau de aşteptat, pe lângă lunga şi obositoarea călătorie cu trenul, încă o zi sau două până se îmbarcau, ceea ce îi istovea şi reducea în ultimă instanţă din numărul lor (fie mureau pe drum, fie erau respinşi la sosirea în America din motive de sănătate). Modul în care erau trataţi emigranţii în portul Fiume era umilitor. Un bărbat îi scria soţiei: “Îndată ce am ajuns în Fiume au tratat cu noi în mod brutal. Vreo patru mii de călători am fost tiscuiţi în o sală murdară, unde nu aveam nici pe ce să şedem… Dacă cineva pleacă spre America, numai prin Fiume să nu plece, ci mai bucuros rămână acasă. Aici ai numai să plăteşti, dar omul nu ştie pentru ce se plăteşte. Desluşiri nu ţi se dau.”.
Se făcea astfel o selecţie naturală foarte dură, iar condiţiile în care călătoreau erau vitrege. Exista un medic pe vapor, chiar şi pentru emigranţii săraci, însă necunoaşterea limbii engleze îi împiedica să comunice, încât se petreceau şi cazuri dramatice de deces în timpul călătoriei: “Dacă mori te-aruncă-n mare/ Să fii peştilor mâncare”.Exista un acord economic între compania navală britanică “Cunard Line” care deţinea vaporul şi autorităţile Imperiului Austro-Ungar, prin care emigranţilor nu li se eliberau paşapoarte decât din portul Fiume, făcând astfel călătoria mai lungă şi mai obositoare. “Cunard Line” care era reprezentată şi în Ungaria de o altă societate primea subvenţii de la stat, speculându-se faptul că mai mulţi politicieni maghiari ai momentului erau implicaţi în afacere. Se crease astfel un conflict de interese între companiile germane de transport naval şi aceasta, deoarece fiecare vapor german avea un profit net de pe urma îmbarcărilor masive de peste 50.000 coroane, era deci o afacere de succes. La sfârşitul anului 1904 compania “Cunard Line”, fiind foarte solicitată, nu reuşea să expedieze toţi emigranţii, o parte dintre aceştia fiind redirecţionaţi şi către porturile din Belgia, Olanda şi Franţa: Anvers, Rotterdam şi Havre.
Într-o singură săptămână din luna noiembrie 1912 plecaseră cu “Carpathia” nu mai puţin de 1200 emigranţi din Ungaria. Un alt aspect deloc de neglijat este şi frica ancestrală pe care o simţeau oamenii simpli faţă de drumuri lungi şi de ape: “Cum valul mare venea/ Vaporul se legăna/ Şi oamenii-nspăimânta”; “Dar când te sui pe vapor/ Vai, Doamne, te iau fiori/ Când vezi apa sărind tare/ Te cuprinde frica mare.”Aurel Sasu surprinde excelent acest aspect legat de sufletul ţăranului român în cartea sa în care a publicat lirica de înstrăinare: “Majoritatea celor plecaţi erau ţărani, care trăiseră în comunităţi închise, munceau şi se rugau în taină, într-o transcendenţă familială (‘Tu ştii că plugul meu/ mi-e altar şi Dumnezeu’- George Coşbuc). Observaţia lui Coşbuc este exactă, oamenilor le era frică de drumuri şi de ape, intimitatea lor cosmică se baza pe un număr fix de elemente (cerul înstelat, apa curgătoare şi comuniunea cu pământul). Iar aceşti oameni erau puşi acum în faţa traversării unui ocean, erau confruntaţi cu moartea violentă, lipsiţi de biserică şi preot, înspăimântaţi de un sfârşit fără groapă şi slujbă creştinească. Mare trebuie să fi fost disperarea şi tristeţea lor, devastator trebuie să fi fost gândul întoarcerii (‘Aici e atîta dor/ cîtă apă în izvor’).“
Principala poartă de acces către Statele Unite în perioada 1892 – 1954 era Insula Ellis, din portul New York, dominată de faimoasa Statuie a Libertăţii pe care era scris: “Trimiteţi-i pe cei fără adăpost şi prinşi în vârtejul vieţii grele la mine. Îmi ridic făclia lângă poarta de aur.” Impactul cu priveliştea insulei şi a zgârie-norilor new-york-ezi era covârşitor. Odată ajunşi acolo li se făcea controlul medical, iar celor declaraţi “inapţi” li se făcea un semn în formă de X cu creta pe spate; după caz erau reexaminaţi sau trimişi înapoi acasă. Uneori se întâmpla ca, din această cauză, să fie despărţite familii. Analfabeţii, bolnavii, delicvenţii sau cei care nu aveau bani destui erau plasaţi într-un fel de “detenţie” până se hotăra dacă erau admişi sau respinşi.
Şederea pe insulă putea dura câteva zile în funcţie de starea lor de sănătate, până se definitivau examinările medicale şi erau consideraţi admişi pe teritoriul american. Erau examinaţi pe rând, de către doi medici, unul le făcea o examinare generală, iar celălalt era oftalmolog. Apoi urma un interogatoriu al poliţiei pentru a se stabili dacă sunt infractori, şi erau trecuţi într-o sală de aşteptare unde îşi schimbau banii şi îşi cumpărau biletul de tren către oraşul care le era destinaţia finală.Pe insulă primeau hrană, aveau acces la băi, apoi erau conduşi la un vaporaş care-i debarca în New York în cca. 20 de minute. De acolo erau conduşi către gară de unde luau trenul spre oraşele Youngstown sau Cleveland (în statul Ohio), Detroit (Michigan), Chicago (Illinois) unde erau aşteptaţi de confraţii lor din ţară. Acest ultim drum până la destinaţia finală putea să dureze până la 18 ore. Dacă încercăm să socotim timpul scurs de la plecarea din satul natal până la “ultima staţie”, acesta însumează aproximativ o lună de zile: “Apă verde, vineţie/ Mi-ai mâncat inima mie/ Cum se mâncă pita bună/ Că am mers pe tine o lună/ O lună şi două zile/ Până mi-am ieşit din fire”; “Foaie verde de nagară/ De la Iţcani din gară/ Mi-am luat carte de dus/ Şi am plecat spre Apus… Şi am pornit încetişor/ Drumul înspre vapor/… Şi am pornit apoi ca vântul/ Trei zile şi trei nopţi ca gândul/ La Hamburg a fost sfârşitul/… Acolo trei săptămâni am stat/ Până vaporul ne-a luat…”.
Începând cu anii 1911 şi 1912 au apărut noi restricţii la emigrarea în America: analfabeţii (emigranţii trebuiau să citească un text de aproximativ 40 de cuvinte în limba maternă), bărbaţii necăsătoriţi, cei trecuţi de vârsta de 50 de ani, necalificaţii, unii asiatici, li se cerea un “certificat de bună purtare” din partea primăriilor de unde erau, o sumă de minim 25 de dolari. În oraşele mari precum New York, Chicago nu mai aveau dreptul să se stabilească, acestea fiind deja suprapopulate cu emigranţi. Responsabile de faptul că soseau mai mulţi emigranţi decât aveau nevoie S.U.A. în acei ani erau societăţile de navigaţie care făceau reclamă asiduă pentru plecarea în America, îmbarcându-se persoane care nu îndeplineau condiţiile de emigrare. Se punea chiar problema confiscării vapoarelor de către autorităţile americane sau aplicarea unor pedepse societăţilor de navigaţie. De asemenea era obligaţia lor să aibă pe vas personal medical şi asistenţă socială pentru emigranţi. Uneori noii sosiţi erau trimişi înapoi şi în număr de 300 persoane/ zi. Femeile şi copiii care soseau la soţi, taţi, fraţi etc. aşteptau şi săptămâni la rând până când autoritaţile de pe insulă primeau declaraţiile din partea acestora de susţinere financiară a lor, în puţine cazuri noii sosiţi aveau această declaraţie asupra lor. O relatare dură despre emigrare apare într-o scrisoare a unui român unde se specifică următoarele: pe lângă înăsprirea legii, noului sosit i se cerea să specifice în ce oraş doreşte să se stabilească şi, în funcţie de numărul de locuri de muncă disponibile în oraşul respectiv, era admis sau respins. O altă piedică era înfăţişarea lor deplorabilă la sosirea în America, din motive lesne de înţeles, specificate şi anterior. La întrebarea dacă vor găsi de lucru în oraşul în care aveau de gând să se aşeze, li se sugera un răspuns de genul: “Dacă nu voi găsi de lucru în oraşul în care mă duc, voi găsi în altă parte, cine caută cu adevărat să muncească găseşte oriunde”. Nu în ultimul rând trebuiau să se prezinte îngrijiţi şi cu îndrăzneală la interviu, să renunţe la atitudinea de umilinţă cu care erau obişnuiţi în ţară. De regulă aveau puţin bagaj şi hainele pe care le purtau. După examinarea medicală aşteptau aşezaţi în sala uriaşă să le vină rândul la “interviu”, pentru majoritatea nu dura mai mult de o zi. Erau împărţiţi după două criterii în patru categorii: cei care aveau şi cei care nu aveau nici un fel de rude în S.U.A.; cei care sosiseră doar pentru a câştiga bani şi a se întoarce apoi în ţara de origine şi cei hotărâţi să nu se mai întoarcă. Actele solicitate erau: adeverinţă medicală în regulă, o declaraţie a unei rude stabilite în S.U.A. care să specifice faptul că emigrantul nu era un delicvent, o adeverinţă că nu vor lucra în zone periculoase. Urma interviul cu ajutorul unui translator. Prima întrebare era: “Câţi bani aveţi ?” fiind obligatoriu minim echivalentul a 5 lire sterline sau 25 dolari. Banii cu care veniseră din ţările de origine, în cazul românilor coroane austro-ungare, îi schimbau pe insulă în dolari, la un ghişeu de schimb valutar. Un amănunt interesant este şi faptul că, începând cu anul 1906, fiecare emigrant primea la sosirea pe insula Ellis câte un pachet de ţigări din partea firmei “American Tobacco Trust.”
Termenii “guvern”, “poliţist” pe care îi auzeau la ofiţerii de imigrări îi terifiau fiindcă le aminteau de semnificaţia acestor cuvinte în ţara de baştină unde cei mai mulţi erau oprimaţi de autorităţi, nu aveau noţiunea de “democraţie”, mulţi aveau pentru prima dată în viaţă dată sentimentul libertăţii.
O lege a emigrării din 1882 stipula o taxă de 50 cenţi pentru fiecare emigrant, în 1907 s-a revizuit legea şi taxa a devenit de 4 dolari, se făcea excepţie de la această taxă situaţia în care emigrantul trăise cel puţin un an până atunci în S.U.A. Noua lege a emigrării din 1917 îi excludea şi pe: alcoolici, cerşetori, poligami, anarhişti.
O statistică a românilor trăitori în America până la 1913 a putut fi efectuată doar cu ajutorul Serviciului de Emigrare American (biroul central din Washington, ale cărui rapoarte se bazau pe registrele vapoarelor care debarcau emigranţi în porturile Statelor Unite). Un amănunt interesant, dar care în acelaşi timp îngreuna realizarea unei statistici corecte şi complete, era faptul că autorităţile americane nu solicitau paşaport călătorilor, ci orice act de identitate. În acest context, ştiut fiind faptul că numele româneşti erau maghiarizate în acte, aceste rapoarte se bazau pe declaraţiile scrise sau verbale ale emigranţilor. Dorinţa de a ajunge la destinaţie era însă atât de mare încât pentru cei mai mulţi nu conta cum erau înregistraţi la sosire, de etnie română sau maghiară. Exodul acesta spre Statele Unite este foarte plastic exprimat de folclor: “Frunzuliţă trei spanace/ S-au pornit ai noştri-ncoace/ Şi vin neică ca potopul/ De se miră New York-ul.” Austro-Ungaria a furnizat Americii cel mai mare număr de emigranţi dintre toate ţările în anii 1904 şi 1905, ei fiind din mai multe etnii din Imperiu, în ordinea de mai jos: maghiari, slovaci, germani, polonezi, români, ruteni, evrei. Începând cu anul 1899 în rapoartele oficiale ale Biroului de Emigrări etnia română avea o rubrică separată. Până în anul 1900 se estimează că numărul românilor emigraţi în America nu depăşea cca. 1000 de persoane.
Până în anul 1905 statisticile continuă sa fie destul de vagi vizavi de locul de provenienţă al românilor, se preciza doar numărul lor, nu şi zona exactă de unde proveneau, doar un raport din 1903 precizează totuşi şi acest lucru. Perioada cu cel mai mare număr de emigranţi români este cea cuprinsă între anii 1905-1907, ceea ce determină o mai mare atenţie acordată acestei etnii şi o grupare a lor pe zone de provenienţă: Austria (adică Bucovina) şi Ungaria (adică Transilvania), ponderea covârşitoare având-o cei din Transilvania, cu mult mai puţini cei din Bucovina şi Vechiul Regat. Dintre cei din România, majoritatea erau evrei. O cifră oficială a emigranţilor români până la 1912 este în jur de 102.000, dintre care s-au întors în ţară peste 33.000 (deci cam o treime), rămânând acolo cca. 68.000, la care se adaugă etnicii români trăitori pe teritoriul Ungariei, care de asemenea au emigrat, deci o cifră foarte exactă nu se poate stabili, poate undeva între 80.000 şi 100.000. Recensământul din 1910 a consemnat 87.724 persoane originare prin naştere sau părinţi din România antebelică, majoritatea lor fiind încă născuţi în România (75%). Aceeaşi sursă statistică semnalează prezenţa în anul 1910 în S.U.A. a unui număr de 42.277 imigranţi cu limba maternă română, plecaţi din Transilvania, România antebelică şi alte părţi. Românii au reprezentat în perioada anilor 1903-1914, 21,3% din numărul total al emigranţilor plecaţi din fosta Ungarie către America. Unele situaţii (şi avem motive să credem că nu au fost puţine!) deveneau anecdotice din cauza comunicării defectuoase între funcţionarii serviciului de emigrare american de pe Insula Ellis şi proaspăt sosiţii emigranţi care nu cunoşteau limba engleză. Astfel este povestea adevărată a cunoscutului regizor de filme american de origine armeană Elia Kazan care, în cartea sa autobiografică intitulată “America, America” povesteşte cum, la debarcarea pe insula Ellis a fost întrebat pe rând cum se numeşte, ce vârstă are, dacă are rude în America şi alte întrebări de rutină. Neînţelegând limba engleză, a răspuns la toate cu numele său real: Hohanes Gardasian, la care, ofiţerul de la serviciul de emigrări, repetându-i prenumele Hohanes… Hohanes l-a “americanizat” pe loc spunându-i Joe Arness – şi astfel i-a rămas numele. Aceste întâmplări ne duc cu gândul la alte posibile înregistrări modificate ale numelor străine, după cum a înţeles oficialitatea respectivă. “Străbunicul unui american numit John Landman, venit din România pe la 1890, necunoscând limba engleză, întrebat fiind de către şeriful care se deplasase la stâna lui cine este, omul, neînţelegând prea bine ce vrea şeriful… a răspuns cu toate vorbele englezeşti pe care le ştia, John, pentru că auzise că aşa îi ziceau lui în loc de Ion şi land, man, adică pământ, bărbat, pentru a spune că el este stăpânul locului acela. Şeriful a notat John Landman, deşi pe om îl chema Ion Zaharia.”
Majoritatea acestor emigranţi plecaseră cu gândul reîntoarcerii în ţară. Însă doar aproximativ o treime dintre ei s-au întors, ceilalţi s-au împământenit şi au format viitoarea comunitate românească din Statele Unite ale Americii, integrându-se bine în construcţia unei ţări ce se afla atunci în plin avânt industrial. Românii, ca şi ceilalţi emigranţi, şi-au adus din plin contribuţia la construirea şoselelor, podurilor, căilor ferate, zgârie-norilor, au muncit în mine, topitorii şi oţelării, devenind în timp parte din poporul american.