Olăritul pe care oamenii din Găleșoaia l-au practicat cu drag și cu folos din vremea dacilor și până acum câțiva ani, când satul a fost înghițit de o exploatare minieră, reprezintă moștenirea durabilă a unei comunități împrăștiate în patru zări care se încăpățânează să nu dispară.
Două case, o moară și o mulțime de vase de lut au fost salvate în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului. Prin intermediul lor, expoziția „Pământul şi oamenii Găleşoaiei”, curatoriată de Ovidiu Baron și Ancuța Ilie, aduce în atenția publicului destinul complicat al acestei așezări. Evenimentul expozițional inedit al Muzeului ASTRA a pus în valoare, simultan, cinci spații din sectorul Olărit. După vernisajul în care vizitatorii au putut cunoaște nu doar conceptul expoziției și echipa muzeului, ci și pe oamenii din Găleşoaia cu poveștile lor, meșterii olari au făcut demonstrații la roată, iar turiștii s-au ospătat cu bucate de-ale locului, ca într-o adevărată nedeie de odinioară.
„Pământul şi oamenii Găleşoaiei” ne oferă un admirabil model de reziliență, iar despre asta ne vorbește Ovidiu Baron, directorul general adjunct al Muzeului ASTRA, în exclusivitate pentru „Strada Cetății”.
Ce a mai rămas din Găleșoaia și ce mesaj ne transmite Găleșoaia peste timp?
Găleșoaia este un sat care fizic nu mai există – cel puțin nu la fața locului – dar din care au rămas extraordinar de multe lucruri și sunt sate bogate, care încă funcționează și care n-au lăsat așa de multe cât au reușit oamenii din acest sat. Au rămas casele pe care le avem transferate în Muzeul ASTRA, a rămas moara din Găleșoaia care, de asemenea, se află la noi în muzeu, și sunt case și obiecte din Găleșoaia în alte câteva muzee din țară. Este un fapt foarte fericit, pentru că satul respectiv și zona aceea au cunoscut meșteșugul olăritului încă din perioada dacică și s-a practicat până în prezent cu forme ancestrale, cu modele, cu tehnici, unelte pe care le-au folosit din vechime și este surprinzător și poate incredibil pentru cei care nu cunosc specificul olăritului ce minunății se pot face cu niște unelte simple, aparent rudimentare, măiestria fiind, bineînțeles, în mintea, în inima și în mâna omului. Astăzi, am prezentat câteva secvențe din acest sat. Din fericire, este alături de noi comunitatea. Este o comunitate dispersată în țară, în diverse orașe și sate din România, pe care am reușit, cu chiu, cu vai, să o identificăm, din fericire sunt oameni entuziaști, care trăiesc emoția regăsirii. Este un prilej și pentru dumnealor să se revadă, pentru că acele ocazii să se întâlnească sunt, bineînțeles, mult mai rare și aici, la Muzeul ASTRA, în curtea casei din Găleșoaia, se simt din nou acasă în satul lor.
Haideți să facem un tur al expoziției!
Satele s-au dezvoltat, atât la noi, cât și în alte părți ale lumii, beneficiind de resursa locului. Era întotdeauna o legătură foarte strânsă între resursa pe care oamenii o aveau în sat și felul în care își construiau casele, modul în care își dezvoltau arhitectura. Practic, locuirea a fost, de la bun început, o extindere a naturii. Oamenii și-au făcut posibilități de adăpostire, de confort, lucruri care să completeze natura, fără a face rău peisajului în ansamblul său. Acea armonie a dezvoltat comunitățile de-a lungul timpului, însă, din nefericire, cum putem vedea foarte bine în prezent, în sate și orașe din România, această percepție nu mai există. Încercăm să o păstrăm, aici, la Muzeul ASTRA. Încercăm să-i facem pe oameni să înțeleagă în continuare ce înseamnă peisajul cultural local, care este logica lui, cum a evoluat el în mod firesc, ce legături sunt între resursele pe care le aveau oamenii în localitate și casele și obiectele pe care le foloseau, alimentația care de fapt provine din grădina lor și s-a dezvoltat firesc în funcție de ingredientele pe care le oferea natura și pe care ei, ulterior, le-au cultivat și toate aceste elemente se regăsesc și în acest traseu expozițional.
Avem, bineînțeles, olarii alături de noi. Sunt cei doi olari din Găleșoaia care încă activează, sunt doi oameni foarte harnici, Dumitru Coneru și Ion Rătezeanu, și am invitat și doi olari din Horezu, pe Iuliana Sasu și Ionuț Bîscu, sunt generația tânără de olari de acolo, care prezintă modul în care meșteșugul se transmite, este perceput în zilele noastre de către noile generații, felul în care se integrează el în viețile noastre, atât din punct de vedere utilitar, cât și din punct de vedere al esteticului, în ceea ce privește obiectele pe care oamenii le cumpără ca să-și ornamenteze locuințele. De asemenea, meșteșugul lemnăritului, prelucrarea lemnului, este prezentat de meșteri din Muzeul ASTRA. Sunt meșteri care au creat și o poartă foarte faină care se află la intrarea în Poiana Nedeii, cum am denumit-o noi aici, în vecinătatea gospodăriilor din Găleșoaia. Sunt, de asemenea, oameni care gătesc rețete specifice locului, pentru că la nedeile de la Găleșoaia oamenii se întâlneau, povesteau, schimbau impresii, petreceau împreună și, evident, ca la orice întâlnire de tipul acesta, unul din elementele de bază era gastronomia. O fărâmă din această gastronomie este prezentată și astăzi, aici, în Poiana Nedeii.
Acest concept expozițional se mai regăsește în România?
Modul în care a fost gândit acest eveniment este nou. În Muzeul ASTRA, am început de anul trecut, cu gospodăria de Horezu, să organizăm expoziții-atelier. Este un program de mediere culturală prin care ne străduim să stabilim conexiuni permanente între muzeu și comunitate, între muzeu și turiștii care ne vizitează, să direcționăm în permanență turiștii către comunitățile locale. De asemenea, comunitățile locale să vină aici și să-și prezinte elementele identitare, astfel încât toate aceste valori să fie comunicate într-un mod prin care oamenii să le înțeleagă, punându-și în valoare propriile lor cunoștințe. Nu este o comunicare pe care vrem s-o facem doar din perspectiva noastră. Sunt expoziții care își creează propria poveste prin lucru, prin participare și prin experiența fiecărui vizitator în parte, astfel încât mesajul este transmis foarte subtil și ansamblul poveștii este realizat cu contribuția fiecărui participant.