Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie.
Trăim timpuri dificile, sub o imensă teroare mediatică, ce transformă orice știre în „breaknews”, alimentând o stare de neliniște permanentă a omului, bombardându-l cu informații care îi amplifică imaginea unei lumi distorsionate, condusă de forțele răului ce duc la anihilarea oricărei autorități. Lucrarea Bisericii în lume este legată permanent de mesajul cerului ce aduce „vestea cea bună” lumii atât prin venirea Mântuitorului, cât și prin mărturisirea omului. Într-o lume păcătoasă și vicleană există o nevoie acută de vindecare, de a ne ridica din căderile noastre, măcar de dragul copiilor, o nevoie de pocăință, de a ierta și de a fi iertați. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este pentru noi o „veste bună” legată de taina întrupării Mântuitorului ca Cel ce Și-a asumat împlinirea Legii, descoperindu-se ca „părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).
La patruzeci de zile de la Nașterea Sa după trup, Hristos a fost dus la templu, așa cum cerea legea acelei vremi pentru a fi închinat Domnului, în amintirea celor întâi născuți ai israeliților, care au fost salvați, prin sângele mielului pascal, de mânia îngerului, în noaptea în care a ucis pe toți cei întâi născuți ai Egiptului. Copiii erau astfel închinați Domnului, iar părinții ofereau templului cele prescrise în Lege. Pentru că acolo El a fost întâmpinat de oameni „mișcați” de Duhul Sfânt (dreptul Simeon și proorocița Ana) această zi a fost numită de Biserică Întâmpinarea Domnului. Interesant ar fi de remarcat, pentru timpurile pe care le trăim, că Mântuitorul vine în mijlocul unui popor ce avea o Lege cu o sumedenie de prescripții și chiar dacă vine din ceruri, aici, pe pământ, împlinește cele ale Legii, supunându-se ei, arătând importanța ascultării Legii, căci ea a fost dată în folosul omului. El vine în lume nu pentru a o judeca pentru faptele ei rele, ci pentru a-i arăta o nouă cale, cea a mântuirii din robia păcatului.
Această închinare era atât semnul de recunoștință a omului pentru binefacerile primite de la Dumnezeu, dar și semn al apartenenței la poporul ales. În cartea Levitic (12, 6), Moise dă amănunte despre modul în care trebuie să se desfășoare ceremonia: „După ce se vor împlini zilele curățirii ei pentru fiu sau pentru fiică, să aducă preotului la ușa cortului un miel de un an ardere de tot și un pui de porumbel sau o turturică, jertfă pentru păcat”.
Respectarea legii închinării la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama ne spune că Hristos nu avea nevoie de curățire pentru că S-a zămislit fără sămânță și S-a născut fără stricăciune, dar El a ținut rânduiala pentru a Se supune legii pe care El însuși a dat-o. Maica Domnului cu Pruncul, însoțiți de losif, au adus ca dar o pereche de turturele. În perechea de porumbei, dacă moare unul din cei doi, celălalt nu se mai împerechează niciodată, mai degrabă moare în așteptarea celuilalt, de tristețe pentru lipsa lui, în fidelitate absolută. Aceeași fidelitate o așteaptă Dumnezeu de la poporul ales, în care se naște, și față de care rămâne credincios în ciuda tuturor infidelităților poporului (pr. prof. Ion Buga).
Poate ar fi nimerit să ne întrebăm azi în ce măsură viața noastră are parte de o reală întâmpinare a Domnului? Sau dacă modelul de fidelitate față de Legea Lui ne mai guvernează azi viețile. Se pare că ne pierdem pe zi ce trece umanitatea. Trăim mediocru la nivel economic, social, cultural și spiritual, parcă nici nu ne dorim o viață închinată lui Dumnezeu pentru că o vedem plină de constrângeri față de dorințele care ne guvernează viețile. Dar dincolo de toate aceste alegeri cel mai grav pare a fi ipocrizia cu care ne trăim credința. Am fost martorii unei perioade dificile care nu a scos la iveală doar lucrurile bune, ci ne-a arătat din plin diferența dintre ce spunem și ce facem în relație cu semenul și cu credința pe care afirmăm că o avem.
Evanghelia de astăzi ne prezintă două modele de urmat: a dreptului Simeon și a proorociței Ana, perechea de turturele cugetătoare, cum le-a numit Sfântul Grigorie Palama. El ne face atenți că cei care pretind că L-au primit pe Hristos în inima lor trebuie să se străduiască să fie ca cei doi. Unirea cu Hristos presupune o viață corespunzătoare chemării Sale.
Mântuirea omului nu ține de felul de viață ales (feciorie sau căsătorie), ci de felul în care omul trăiește legătura cu Hristos, de cumințenia și constiința cu care trăiește viața Bisericii în orice împrejurări. Timpul pe care îl trăim ne-a făcut să recunoaștem cât de superficial ne trăim credința, cât de repede abdicăm de la un minim fort ascetic și cât de puțin suntem în stare să-l răbdăm pe aproapele nostru.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului nu se referă numai la Mântuitorul prin înfățișarea uneia din etapele sfintei iconomii, ci este în același timp și o sărbătoare a omului trăitor în Hristos (pr. Hierotheos Vlachos). Aducerea copiilor la biserică la patruzeci de zile după naștere reprezintă momentul solemn al închinării nou-născutului Părintelui ceresc și grija cu care ocrotim făptura afierosind-o Domnului, convinși că orice lucrare sfântă a Bisericii ascunde în chip tainic prezența plină de dragoste și binecuvântare a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. În fiecare nou-născut se află taina vieții lui, darurile Duhului Sfânt fiind împărțite după rodire.
Sărbătoarea aceasta ne face atenți că, de multe ori, în lucrările lui Dumnezeu cele mici se ascund taine mari.
Să luăm aminte! Amin.
preot Cristian MUNTEAN