dragă casă, în primul rând îți scriu pentru că nu am habara cui ești, de ce ți-ai făcut loc în memoria meadin timpul cui te-ai rupt și ale cui răsuflări stau turtiteîntre cărămizile talenu mai știu când am vorbit cu pereții pentru întâia oarăam rupt tencuială din ei și mi-am învelit măruntaielebucățile de oameni din care m-am alcătuitmințindu-mă că m-am născut din lumină, dintr-o mamă imaginarăsau din nimicpe zidul bucătăriei mi-am scris melancoliiledicteu automat de iluzii, vedenii și amintiri falsedatând din perioada primelor șase vieți ficționalemă identific perfect cu orice om fără carneo fantomă reîntregită din umbre și sângeștii, în vis îi văd întotdeauna numai pe ceilalțiiar reperul fix, unicul, esențialul, (auto)suficientulești tu, casa care crește în suprafețele inegaleîn incoerența amabil-surâzătoare a fiinţei mele de ceațăși în apa asta calmă, în oceanul acesta care nu e decât certitudinenu e decât evidențănu e decât stagnareîn apa asta, zic, plutește o singură întrebareal cărei răspuns zace demult în firidele taleîn umbra întemeietoare pe care a ferecat-o acolo zidarul dintâitrimite-mi hohotul trist al omului orb care te-a locuit în alt veacși care mi te-a plantat, pe pipăite, în inimădragă casă, cel mai bine ar fi să rămâi așa, cu ferestrele tale opacecu tăcerea perfidă a încăperilor tale dezgolitete rog să nu-mi explicite rog să nu-mi răspunzi niciodată
Ovidiu Baron