Scrisoare către acasă

Scrisoare către acasă

 

dragă casă, în primul rând îți scriu pentru că nu am habar
a cui ești, de ce ți-ai făcut loc în memoria mea
din timpul cui te-ai rupt și ale cui răsuflări stau turtite
între cărămizile tale
nu mai știu când am vorbit cu pereții pentru întâia oară
am rupt tencuială din ei și mi-am învelit măruntaiele
bucățile de oameni din care m-am alcătuit
mințindu-mă că m-am născut din lumină, dintr-o mamă imaginară
sau din nimic
pe zidul bucătăriei mi-am scris melancoliile
dicteu automat de iluzii, vedenii și amintiri false
datând din perioada primelor șase vieți ficționale
mă identific perfect cu orice om fără carne
o fantomă reîntregită din umbre și sânge
știi, în vis îi văd întotdeauna numai pe ceilalți
iar reperul fix, unicul, esențialul, (auto)suficientul
ești tu, casa care crește în suprafețele inegale
în incoerența amabil-surâzătoare a fiinţei mele de ceață
și în apa asta calmă, în oceanul acesta care nu e decât certitudine
nu e decât evidență
nu e decât stagnare
în apa asta, zic, plutește o singură întrebare
al cărei răspuns zace demult în firidele tale
în umbra întemeietoare pe care a ferecat-o acolo zidarul dintâi
trimite-mi hohotul trist al omului orb care te-a locuit în alt veac
și care mi te-a plantat, pe pipăite, în inimă
dragă casă, cel mai bine ar fi să rămâi așa, cu ferestrele tale opace
cu tăcerea perfidă a încăperilor tale dezgolite
te rog să nu-mi explici
te rog să nu-mi răspunzi niciodată

Ovidiu Baron

Răspunde