Povești

Povești la clacă

La clacă se întâlneau oamenii din satele Sibiului din primăvară până în iarnă, căci nu se putea ca vecinul sau vreun neam să aibă nevoie de ajutor la arat, semănat, la cosit, la scos crumpenele sau la tăiat cocenii de cucuruz și să nu îi sară oamenii în ajutor.

„Clacă se făcea și dacă se ridica vreo casă ori o șură sau dacă vreo femeie, cu familie numeroasă, avea nevoie de ajutor la pregătirea firelor pentru ţesut. Așa se face că la claca pentru muncile câmpului oamenii se întâlneau dis de dimineață, munceau cot la cot până pe-nserat, când petreceau la casa gazdei în semn de bucurie că munca-i gata. La claca de tors, țesut și depănat femeile se întâlneau iarna, de cum se lăsa seara și lucrau la lămpaș și lumânare până târziu după miezul nopții. Iar cântecele nu lipseau…”, povestesc specialiștii de la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiâionale (CJCPCT) „Cindrelul-Junii” Sibiu.

Un bun exemplu este cântecul de clacă „Găzdiță, găzdiță”, din Porumbacu de Jos, tezaurizat în arhiva CJCPCT „Cindrelul-Junii” Sibiu.

Acest material este parte integrantă a proiectului „Tradiții pentru mâine”, derulat de CJCPCT „Cindrelul-Junii” Sibiu.

Claca este un obicei popular caracterizat prin crearea cadrului şi desfăşurarea unei munci colective, fiind totodată şi un obicei de întrajutorare al comunităţii. Izvorâtă din sistemul vieţii satului românesc, ea este răspândită pe întreg cuprinsul ţării, prezentând unele particularităţi, determinate de caracteristicile ocupaţiilor specifice zonelor etnografice şi de modul în care este practicată, explică Metapedia. Din punct de vedere al caracteristicilor muncilor efectuate, “clăcile” erau de mai multe feluri, fiind prestate de întrega colectivitate sau prin reprezentanţii săi, grupaţi în funcţie de vârstă şi sex (tineretul, feciorii, bărbaţii, fetele şi femeile) pentru a ajuta pe unul dintre săteni, atunci când activitatea ce trebuiau să o întreprindă, depăşea puterea de muncă a unei familii. Tot prin cadrul asigurat de “clacă” se rezolvau lucrările de interes obştesc, cum ar fi amenajarea drumurilor, a podurilor, întreţinerea fâneţelor, păşunilor şi a pădurilor, sau a unor munci complexe, de natură agricolă şi edilitară. Procurarea materialelor de construcţie, ridicatul şi acoperitul caselor, aratul, prăşitul, seceratul, cositul şi desfăcutul porumbului erau prilejuri când “se chemau în clacă” sătenii, cu precădere tineretul. De regulă, “clăcile” se făceau într-o zi de sărbătoare, pentru a participa cât mai multă lume. În timpul desfăşurării, munca se împletea cu cântatul. La terminarea lucrului se făcea horă sau joc, iar “gazda clăcii” avea datoria de a-i “omeni” pe participanţi. O altă categorie de “clăci” era destinată torsului şi pregătirii zestrei, pentru tinerele fete. În serile de toamnă şi iarnă, ele erau organizate fie într-o casă, fie afară, la o răspântie. În timpul lucrului se spuneau poveşti, snoave, ghicitori şi se cânta, iar gazda îmbia pe cei prezenţi cu mâncare şi băutură. Ivite în procesul muncii, din omenia, solidaritatea şi spiritual de întrajutorare ce au caracterizat dintotdeauna pe ţăranii din satele româneşti, “clăcile” erau un schimb neîncetat de servicii reciproce, menite a susţine şi alimenta unitatea şi coeziunea socială a colectivităţii. Rostul practicării lor nu era numai unul economic, ci şi unul etico-cultural. În timpul “clăcilor”, tinerii aveau posibilitatea de a se evidenţia prin muncă în faţa colectivităţii şi de a se cunoaşte între ei în vederea căsătoriei. Împreună cu toate aceste funcţii, “claca” mai era şi un mijloc de circulaţie şi de creaţie folclorică.

Răspunde