„Spune-i, bade, maică-ta
Să curețe fântâna
Că-n fântână-i apă bună
Cine bea doi, se-mpreună
Hai, bade, să bem și noi
Să ne-iubim amândoi.”
Așa se cânta odinioară, în Sebeșu de Jos, în vremea pe când fântâna era loc de întâlnire pentru fete și feciori. Alteori, femeile bătrâne plecau să aducă apă de la fântână și mai schimbau o vorbă cu vecinele. În satul tradițional, fântâni se găseau pe ulițe ori la răscruce de drumuri, iar tot drumețul putea să bea apă liniștit. Și aproape nu era fântână pe uliță fără troacă pe lângă ea, pentru ca animalele să fie ușor adăpate, explică specialiștii de la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) „Cindrelul-Junii” Sibiu.
Fântâna și crucea sau troiţa erau adeseori apropiate, ca apa să fie apărată de duhurile rele.
„În zonele sărace în apă, cine avea fântână în curte își primea bucuros vecinii să ia ‘apă de beut’ ori de câte ori aveau nevoie. Meșterii fântânari erau la mare căutare, căci nu oricine știa să găsească locurile bogate în apă, să construiască fântâni și să le curețe. Și pentru că fântâna și apa ei înseamnă viață, iar oamenii de odinioară credeau în puterea tămăduitoare a unor fântâni, în forța lor de a aduce oameni împreună, fântâna era cântată în cântece de dragoste, în cântece de nuntă sau se făceau descântece lângă ea”, adaugă cei de la CJCPCT Sibiu.