„Orașul Mediaș duce tihnit o viață fără evenimente, însuflețit numai de zumzetul celor 30 de fabrici ale sale, ale căror coșuri sunt risipite pe întreg întinsul orașului”, scria revista „Realitatea ilustrată” în anul 1937.
„Vă prezint orașul meu: MEDIAȘ. Mediașul, cetate istorică” se numește articolul semnat de Ion Pavel Dumitrescu, pe care îl redăm integral pentru a vă oferi o imagine cât mai cuprinzătoare, deși subiectivă, a acelor vremuri:
„Așezat într’un fel de defileu al apelor Târnavei, parte pe deal și parte în vale, orașul Mediaș duce tihnit o viață fără evenimente, însuflețit numai de zumzetul celor 30 de fabrici ale sale, ale căror coșuri sunt risipite pe întreg întinsul orașului. Mediaș este o veche cetate romană, cunoscută sub numele de Medea, nume pe care-l întâlnim în analele istorice, de acum două mii de ani.
Înconjurat cu ziduri de apărare și turnuri de observație, pe vremuri orașul a fost o cetate de nepătruns, așa cum se găsește în vârful unui deal. Mediașul s’a desvoltat datorită descoperirii gazului metan, în 1912. La început, se privea cu neîncredere descoperirea aceasta, însă după războiul cel mare s’au înființat aci o seamă de fabrici, unele chiar cu renume internațional, cum sunt „Uzinele de modelat și emailat”, „Fabrica de textile Irti”, „Vitrometanul”, „Prima fabrică de sticlă cu gaz metan”, etc. Dar orașul n’a progresat în raport cu această desvoltare industrială și continuă să fie o localitate monotonă. Multă vreme neavând trotoare, nici străzi pavate, părea oraș mai mult din punct de vedere administrativ decât în fapt. De curând, domnul primar Coriolan Aslan a asfaltat numeroase străzi și trotoare, a refăcut uzinele comunale pentru luminat și s-a dat astfel un aspect mai modern acestei localități.
Dar viața la Mediaș e de tot monotonă. Dacă vizitator sau neinteresat în afaceri industriale, vrei să nu te plictisești, atunci nu-ți rămâne decât să numeri pietrele patului de pe străzi, treptele gangurilor și tunelurilor de legătură dintr’o stradă într’alta, orele sau afișele de cinema.
Toată viața industrială care ne-ar îndemna să bănuim o agitație și un ritm vioiu, Mediașul rămâne liniștit. El nu are aspectul Reșiței, coșurile fabricelor răspândite pe suprafață mare nu-l îmbracă în ceață, lucrătorii pășesc liniștiți și tăcuți, așa încât adesea te întrebi dacă nu cumva e un oraș fantomatic, cu activitate inexistentă.
În Mediaș, oamenii sunt mereu preocupați de afacerile lor, și – după cum spunea un vechi scriitor latin – „trăiesc privind mai mult spre pământ și sunt supuși pântecelui”. Să nu se creadă însă că ei nu se agită, dar agitația lor e la fel cu acea a vrăbiilor în timp de ploaie: e agitația din gura cuibului. Închiși în cercul lor, ei nu prea simpatizează pe „venetici”, cei străini de localitatea lor, pe care nevoia îi aduce în Mediaș. Bineînțeles că se cunosc unii pe alții și se păstrează cu strictețe diferențele între categoriile ierarhizate.
În ultimul timp, populația Mediașului a crescut. Ca pretutindeni, sunt tot felul de oameni. Ideile sunt mai puține. Domnii Axente și Gh. Popa încearcă să le mai primenească prin revista „Lanuri”, dar o duc greu, pentru că ideile nu prea au căutare și cu atât mai puțin o revistă. O figură mai luminoasă este d. Gheorghe Nicolaescu, pictor. Dânsul se străduește să găsească și să redea în pânzele sale, viața acestui oraș. Picturile domniei-sale au multă suavitate.
Astfel trăiește Mediașul, oraș tăcut și egoist, care-și duce zilele cât mai ascuns posibil, ca să se vorbească despre dânsul cât mai puțin cu putință.”
Articolul este însoțit de câteva fotografii care prezintă o vedere generală a orașului, catedrala ortodoxă, biserica Bob, fabrica de sticlă, Piața Regina Maria, drumul spre Greweln. De asemenea, sunt reproduse două picturi realizate de Gheorghe Nicolaescu, înfățișând gangul cu trepte ce duce spre biserica și liceul Stephan Ludwig Roth, respectiv „prima casă ce o zărește călătorul, intrând în Mediaș pe la bariera ce duce spre Moșnea”.