Povestea bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Răşinari, o adevărată catedrală episcopală a Mărginimii Sibiului

Povestea bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Răşinari, o adevărată catedrală episcopală a Mărginimii Sibiului

Biserica „Sf. Cuvioasă Paraschiva”, al cărei hram în sărbătorim astăzi, se află în centrul vechi al comunei Răşinari, în locul numit „La Scaun”, loc de judecată odinioară. Arhitectura sa, în stil baroc, a fost inspirată de cea a bisericii iezuiților, de rit romano-catolic, din centrul Sibiului.

Pictura exterioară a bisericii, de secol XVIII, şi-a păstrat frumuseţea şi unicitatea. Deosebit de frumoase sunt ocniţele (picturile din partea superioară), dar şi firidele (picturile din partea inferioară). La o privire mai atentă, veţi observa un lucru mai puţin obişnuit: personajele biblice din icoane poartă veşminte tradiţionale locale.

Lect.dr. Ioan Ovidiu Abrudan, de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, a realizat un studiu amplu cu titlul „Cronologia zidirii și întocmirii artistice a bisericii „Sf. Cuvioasă Paraschiva”, din Rășinari (1752-1798)”, pe care vi-l propunem pentru lectură.

Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” s-a zidit în Răşinari la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru a înlocui un lăcaş de închinare cu acelaşi hram aşezat în centrul comunei, pe locul numit «La Scaun», unde se judecau odinioară pricinile obştii. Din mărturia protopopului unit al Răşinariului, Tatomir, consemnată într-un document redactat la 17 mai 1761, reieşea că acea biserică „era veche, chiar foarte veche (templum antiquum utpote vetustissimum), astfel încât se aşternuse uitarea asupra celor care au construit-o”. Despre caracterul străvechi al edificiului se aminteşte şi în două dintre inscripţiile aşezate, la momente diferite, pe faţadele actualei biserici. Este pomenit acolo „Văleatu besearecii cei vechi de la ΧC (Hr.) 420 iară cea noo 1755” (fig. 1), respectiv „V[ă]leatul besear[i]cii cei vechi anii D[o]mnuli de l[a] XC (Hr.) 420 iară cea noo 1758. popa Vasilie Şt.” (fig. 3). Explicaţia pentru acestă datare timpurie, care nu putea avea, în mod plauzibil, vreo legătură cu vechimea clădirii propriu-zise, o furnizează documentul manuscris al „Cărţii ocolniţă a hotarului satului Răşinariu”, prin care se întăreau, „prefăcându-se şi preînnoindu-se” înscrisuri anterioare, începând cu „vechea carte hotarnică, cea de la bunul şi vechiul Craiu Atila 420” (fig. 4). Prin urmare, însemnarea, ca reper cronologic, a anului 420, când de fapt s-a întemeiat imperiul hun, avea menirea să sublinieze ceea ce fusese transmis prin tradiţie şi anume continuitatea locuirii satului de români şi strămoşii lor din vremuri imemoriale şi, implicit, ceea ce fusese consfinţit, prin acte de recunoaştere emise de-a lungul istoriei de către conducătorii politici care au stăpânit ţinuturile transilvănene, cu privire la dreptul de proprietate asupra teritoriului satului, exercitat legitim de răşinăreni.

La fel ca pretutindeni în ţinuturile Transilvaniei, şi la Răşinari vechea biserică a satului a devenit unită, încă de la înfiinţarea acestei confesiuni. „S-a păstrat în memoria colectivă amintirea vizitelor succesive ale episcopilor uniţi care au slujit acolo, de la Atanasie Anghel la Patachi, care, îşi amintea Tatomir, oficiase chiar slujba de numire a sa în funcţia de protopop …, la Klein şi Petru Pavel Aron”. Ȋn muzeul parohial se mai păstrează încă antimisul dat bisericii în 1730 de episcopul unit al Făgărașului, Ioan Inochentie Micu (fig. 17).

Preoţii greco-catolici răşinăreni au fost deosebit de numeroşi până către jumătatea secolului al XVIII-lea, când o parte dintre ei au abandonat unirea bisericească la care cei mai mulţi credincioşi din comună nu aderaseră, de fapt, niciodată. Pe acest fond era firesc să se nască tulburări, un asemenea episod tensionat înregistrându-se în 18 aprilie 1745, când răşinărenii ortodocşi, în frunte cu preoţii lor, au ocupat cu forţa biserica, însă doar pentru câteva zile, întrucât autorităţile statului au reprimat neîntârziat şi brutal revolta.

Chiar dacă liniştea a fost reinstaurată, rășinărenii nu aveau să uite prea lesne suferinţele îndurate atunci. Devenise evident şi pentru ierarhia bisericească faptul că cele aproape trei mii de suflete, câte număra obştea credincioşilor din Răşinari pe la anul 1750, nu se puteau aduce la ascultare doar prin mijloace de intimidare, ci era necesară o captare a bunăvoinţei oamenilor, prin dovezi de clemenţă şi măsuri menite să le îmbunătăţească condiţia materială şi spirituală. Ceea ce a urmat, doar la scurtă vreme după stingerea conflictului, poate fi interpretat prin prisma unei atari încercări de reconciliere. Din amintitul document, întocmit în 1761 de protopopul Tatomir, aflăm despre împrejurările în care, cu aproape un deceniu în urmă, fusese iniţiată în Răşinari construirea unui nou lăcaş de închinare. Din pricină că vechea biserică „se ruinase şi devenise neîncăpătoare, prin efortul sătenilor şi al preoţilor, cu suportul episcopului de atunci (Petru Pavel Aron, n. n.), care nu numai a pus şi sfinţit prima piatră, l-a trimis pe protopopul de Sadu pentru a angaja arhitectul, dar a fost primul care a început lucrarea, a dat bani pentru fundaţie şi i-a sfătuit părinteşte pe cei care la început au şovăit, s-a ridicat o minunată biserică”. Obştea sătească a contribuit cu 2000 florini, o sumă destul de însemnată, dacă o raportăm la obligaţiile fiscale cu care erau împovăraţi răşinărenii, aceștia plătind un impozit anual către sfatul sibian, a cărui valoare depăşea 10 000 de florini (echivalentă taxei suportate de „întreg scaunul Miercurei”), la care se adăugau cheltuielile pentru susţinerea procesului pe care comuna îl avea cu Sibiul (începând din anul 1733).

În studiul monografic dedicat, în 1940, bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, protopopul Emilian Cioran consemna tradiţia locală despre clădirea edificiului actual de jur împrejurul bisericii vechi, care nu a fost demolată dacât atunci când zidurile noi s-au înălţat până la nivelul de naştere al bolţilor. Dacă pornim de la afirmaţia protopopului Tatomir, cu privire la aşezarea şi consacrarea pietrei de temelie a noii biserici din Răşinari de către Petru Pavel Aron, am putea admite că evenimentul s-a petrecut în primăvara anului 1752, înaintea plecării vicarului episcopesc la Viena, de unde nu avea să se întoarcă decât peste doi ani şi câteva luni, în 13 septembrie 1754, după ce fusese sfinţit episcop. Presupunerea e întărită de mărturia lui Johannes Drotlich, meşter în breasla zidarilor din Sibiu, prin care relata cum, în 5 iunie 1753, pe când demola vechea biserică din Răşinari, unul din lucrătorii care-l însoţeau a găsit între resturile de moloz o carte sfântă, care a aparţinut românului numit Aliman (Alăman), feciorul popii Savul. Zidurile noului edificiu, ale cărui fundaţii au fost aşezate, după cum bănuim, cu un an în urmă, fuseseră înălţate până la nivelul de la care, pentru a se putea iniţia alcătuirea bolţilor, se impunea ca vechea biserică, rămasă în interior, să fie dărâmată.

După revenirea în ţară, primul popas l-a făcut episcopul Aron la Sibiu, unde la data amintită mai sus a fost primit în Dietă pentru a-i fi confirmate diplomele de numire în funcţie şi pentru a i se asigura „îndată scaun şi vot între staturile (stările), care constituiau Dieta Transilvaniei”.

O însemnare manuscrisă de pe o Evanghelie din biserica „Cuvioasa Paraschiva”, publicată de Nicolae Iorga, menţionează, la capătul unei serii de evenimente petrecute la Răşinari în 1754, faptul că „tot întru acest an au venit şi d. Vl[ă]d[i]ca Pavel”. Deşi nu se înţelege suficient de lămurit, dacă autorul notiţei nu s-a referit, de fapt, la revenirea lui Petru Pavel Aron, ca episcop, în Transilvania, e totuşi plauzibil ca, fiind prezent la Sibiu în septembrie 1754, ierarhul unit să fi făcut o vizită şi la Răşinari, pentru a se interesa de mersul lucrărilor de pe şantierul noii biserici.

Cert este că, în primăvara anului 1755, zidirea era desăvârşită, acest an fiind consemnat în trei dintre inscripţiile ce se pot observa pe faţadele bisericii. Am reprodus deja conţinutul uneia dintre acestea, cea cu slovele săpate în piatra aşezată pe peretele vestic, lângă turnul clopotniţă. O a doua inscripţie, cu slove chirilice incizate pe buiandrugul din lemn, de deasupra uşii bisericii, comunică următoarele: „ANII D[O]MNULUI. 1755 (cu slove) MAI : 29 (cu slove)”. Peste trei decenii de la data menţionată, când s-a iniţiat zugrăvirea zonelor de sub turn, inscripţia săpată pe buiandrug a fost acoperită cu un strat de tencuială pentru frescă, peste care zugravul Popa Ioan Grigorievici a transcris, de data aceasta cu penelul, textul care fusese mascat, după cum urmează: „DE LA ZIDIREA BISEARECII. ANII DOMNULUI : 1755 (cu slove) : MAI : 29 (cu slove) I” (fig. 2).

*

Invocând un fragment dintr-o scrisoare păstrată în arhiva mitropoliei din Blaj, datată în 10 iunie 1757, adresată de episcopul Aron unuia dintre preoţii răşinăreni, în care acesta afirmase că: „Rânduindu-se acum cu ajutorul lui Dumnezeu acolo noua biserică…”, Augustin Bunea şi, mai târziu, Emilian Cioran[23] au considerat că referirea respectivă s-a făcut la actul consacrării edificiului. Presupunerea s-a dovedit întemeiată, fiind confirmată de o inscripţie, până acum neevidenţiată, însemnată îngrijit pe piciorul prestolului din piatră, din sanctuarul bisericii. Ȋncardat de frumoase ornamente vegetale sculptate în relief care închipuie frunze de acant, textul lapidar are următorul conţinut: „(VĂ)LEAT 1757. ȊN ZILELE PRE(A)LUMINATULUI ARHI(E)REU P. P. A. DE BISTRA” (fig. 5, 6). Scrierea este completată cu două elemente figurative din care era alcătuit blazonul familiei Aron de Bistra, vulturul și șarpele încadrat într-un scut heraldic. Stema era cunoscută doar printr-o xilogravură introdusă în broșura „Votiva apprecatio”, tipărită la Blaj într-un singur exemplar, în 29 iunie 1760, pentru a-l omagia pe episcop cu prilejul zilei sale onomastice.

Maniera discretă în care s-a săvârşit sfinţirea unei biserici, de felul celei de la Răşinari – cu monumentalitatea ei ieşită cu totul din comun, nu doar pentru regiunea Sibiului, ci și pentru întreaga Transilvanie, chiar dacă ar fi să ne-o imaginăm numai cu turnul pe care-l avea atunci, considerabil mai scund şi mai modest decât se vede astăzi –, fără ecoul pe care ar fi fost de aşteptat să-l genereze în conştiinţa locuitorilor acestui sat, se explică prin intensificarea progresivă a acţiunilor îndreptate împotriva uniatismului. Cu acest fenomen s-a confruntat episcopul îndeosebi în cei doi ani care au urmat după momentul finalizării bisericii din Răşinari. „Episcopul Aron, scria Augustin Bunea, se silea chiar şi în persoană a domoli spiritele agitate, dar poporul … nu-l mai asculta. Aşa, de exemplu, când eppul merse în septembrie 1757 în Sălişte (lângă Sibiu), numai o parte din popor îl urmă în biserică la Sfânta Liturghie”.

Această evocare este sugestivă pentru tensiunea care se acumulase în raporturile ierarhiei şi clerului unit cu obştile săteşti din Mărginimea Sibiului, atmosferă deloc prielnică unor manifestări festive, precum era inaugurarea unei biserici. Se mai păstrează, cu toate acestea, și alte câteva mărturii despre felul în care răşinărenii l-au omagiat pe episcopului Petru Pavel Aron, pentru contribuiţia sa la ctitorirea lăcaşului de închinare. Sunt două icoane zugrăvite deasupra arcadei de pe faţada de sud a turnului clopotniţă prin a cărei deschidere se realizează accesul către uşa bisericii. Prima îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel susţinând un chivot (fig. 9), simbol al Bisericii Apostolice, care în cazul de faţă a împrumutat forma edificiului clădit de răşinăreni. Imaginea a fost zugrăvită, de bună seamă, în semn de veneraţie pentru chiriarhul care purta numele celor doi sfinţi.

Dacă ar fi să luăm în considerare poziţionarea chiar deasupra intrării în biserică, a celei de-a doua icoane, reprezentând „Naşterea Domnului” (fig. 8),  am putea admite că rostul acesteia a fost să marcheze hramul căruia îi fusese consacrat lăcaşul de închinare. Se ştie, din surse pe care le vom evidenţia mai încolo, că episcopul Aron nu a ţinut seama de tradiţia împământenită în Răşinari, prin care bisericile care s-au succedat de-a lungul vremii în sat s-au aflat sub patronajul spiritual al Sfintei Paraschiva.

Integrate mai târziu în ansamblul de compoziţii iconografice, desfăşurate pe o suprafaţă extinsă pe aproape jumătate din faţada sudică a turnului (fig. 7), cele două icoane murale nu au fost remarcate până acum ca alcătuind un segment distinct al acestui complex, atât din punctul de vedere al rostului căruia îi serviseră inţial, cât şi sub aspectul realizării lor de către un alt zugrav, decât cel angajat ulterior să completeze decorul zonei respective.

Cât priveşte identitatea meşterului care le-a pictat înainte de evenimentul târnosirii bisericii, cel mai probabil în cursul anului 1756, aceasta ar putea fi stabilită prin evidenţierea câtorva particularităţi de stil, care se pot asocia cu maniera specifică zugravului Stan, fiul popii Radu din Răşinari. Spre exemplu, în icoana care ilustrează „Stihirea de Crăciun”, peisajul de coline, unde se află peştera Naşterii Domnului, este reprezentat într-un mod asemănător celui din icoanele murale, cu acelaşi subiect, realizate de Stan la biserica din Sebeşul de Sus (scena pictată în 1773-74, pe timpanul nordic al pronaosului) ori la cea din Sibiel (pictură murală exterioară din 1775; fig. 11). Relieful colinar este sugerat plastic printr-un transfer gradual, de la tonurile intense de roşu, către altele strălucitoare, de ocru-galben. Forma înfurcată a tulpinii arborilor crescuţi, doar pe ici – pe colo, pe panta dealurilor altfel destul de golaşe, este caracteristică şi apare în toate lucrările semnate sau atribuite lui Stan zugravul. Între figurile care compun scena, în fiecare din redactările menţionate, inclusiv în cazul celei de la Răşinari, Maica Domnului este surprinsă în aceeaşi atitudine de închinare, îngenunchiată, însă menţinându-şi trunchiul într-o poziţie verticală. La fel şi coşul din nuiele, în care este culcat Pruncul Iisus, prezintă peste tot o împletitură specifică.

În icoana Sfinţilor Petru şi Pavel, fundalul pe care sunt proiectate figurile celor doi apostoli are o compunere similară în toate reprezentările murale din bisericile pictate de Stan, pământul şi văzduhul ocupând în proporţii egale cadrul compoziţional. Cerul albastru-indigo e presărat cu stele albe iar pământul roşu-cărămiziu capătă un aspect marmorat, ca efect al vibrării prin stropire cu culoare albastră şi cu alb. În imaginea de la Răşinari, biserica pe care o ţin în mâini apostolii e desenată într-un fel foarte asemănător chivoturilor susţinute de sfinţii mucenici diaconi zugrăviţi de Stan, aşa cum apar de pildă pe hemiciclul absidei de răsărit a bisericii „Sf. Nicolae” din Cacova (Fântânele, 1771).

O marcă incontestabilă a stilului lui Stan Zugravul, pe care o evidenţiază icoana „Sfinţilor Apostoli”, de pe faţada bisericii din Răşinari, se remarcă în caracterul personalizat al scrierii slovelor, din inscripţia care denumeşte imaginea (fig. 14). Linia verticală a literelor, totdeauna scurtă şi puternic îngroşată, relevă caligrafia sa inconfundabilă.

Un zugrav anonim a pictat pe canaturile ușii bisericii reprezentările acelorași Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel, evidenţiindu-se şi prin acest exemplu dorinţa protopopului Tatomir şi a celorlalţi preoţi uniţi, de a-l omagia pe episcopul Aron.

*

După târnosirea lăcaşului de închinare, petrecută probabil în primăvara anului 1757, biserica a fost luată în posesie de credincioşii răşinăreni care abandonaseră masiv unirea, refuzând să mai asculte de episcopul Aron şi de preoţii care încă îi erau loiali acestuia. Protopopul Emilian Cioran considera că faptul s-ar fi întâmplat în 1758, ceea ce ar lămuri motivul pentru care a fost aşezată pe peretele sudic al turnului – clopotniţă, chiar deasupra icoanelor atribuite lui Stan, cea de-a doua incripţie lapidară, pe care o semnalam la începutul acestui studiu. Foarte asemănătoare în forma şi conţinutul textului, cu cea montată mai devreme pe faţada vestică a bisericii, această inscripţie diferă doar prin datarea bisericii celei noi a satului, în anul 1758, în loc de 1755. În plus, se mai aminteşte în cuprinsul ei şi de „popa Vasilie Şt.”.

Se cunoaşte despre acest preot că fusese unit, hirotonit în anul 1724 de episcopul Pataki, aşa cum figura în conscripţia clerului român, din 1733, dar că a trecut mai târziu la confesiunea ortodoxă, jucând chiar un rol în răzvrătirea răşinărenilor ortodocşi, din anul 1745. Episcopul greco-catolic al Muncaciului, Manuil Olsavszky, îl socotea pe Vasilie, alături de preotul Man din Răşinari, între „cei mai de seamă corifei ai mişcării antiunioniste”. E limpede că popa Vasilie s-a aflat şi în 1758 în fruntea celor care au luat cu asalt biserica şi că inscripţia menită să le marcheze izbânda a fost fixată în zidul clădirii din iniţiativa sa.

*

Sătenii nu au intârziat să întreprindă ce era necesar pentru continuarea şi desăvârşirea proiectului bisericii. Astfel, chiar în cursul anului 1758, doi zugravi răşinăreni au fost invitaţi să colaboreze pentru realizarea programului mural exterior. Ei au executat pe pereţii absidei şi pe faţadele de miazănoapte şi de miazăzi ale navei mai multe compoziţii iconografice monumentale, preum şi imagini ale unor patriarhi, prooroci, apostoli, sfinţi ierarhi şi sfinţi  mucenici[30]. Identitatea celor doi este dezvăluită într-o inscripţie, încă vizibilă în colţul de jos, din stânga compoziţiei în care este reprezentată „Plângerea lui Iisus” (fig. 16): „1758 (cu slove) zugrav Pop Ivan, dascăl Nistor stară” (fig. 15). Iscălitura lui Nistor apare şi pe rotulusul pe care-l desfăşoară proorocul Aaron, din icoana în care este înfăţișat acesta, plasată într-o ocniţă din registrul superior al faţadei nordice. Zugrăvită pe acelaşi perete, imaginea „Cuvioasei Paraschiva” conţine menţiunea anului 1758, care mai apare şi în inscripţia cu numele donatorilor icoanelor „Maicii Domnului” şi „Sfântului Ioan Botezătorul”, din registrul superior al faţadei sudice.

Rapiditatea cu care s-au executat, într-un singur an, un număr atât de însemnat de compoziţii murale nu ar trebui să ne surprindă, dacă luăm în considerare faptul că tandemul pe care-l alcătuiau Ivan şi Nistor era atestat încă din 1720, o întovărăşire care s-a statornicit și consolidat pe temeiul „afinităţii şi încrederii reciproce”.

Între cei care au plătit pentru realizarea acestor picturi murale s-au numărat membri ai unor familii preoţești ortodoxe, cum erau de pildă „erei Şărban şi ieriţa Soră”, săteni fruntaşi, precum judele Bucur (cu soţia Soră), soţii Bucur Mărtin şi Stanca, Coman Sârbu şi Stana, Stan. Şi tot dintre sătenii înstăriţi, cum erau mulţi în Răşinari, s-au ales şi cei preocupaţi să înzestreze biserica cu obiecte de cult. Pe un vas liturgic din argint (păstrat în muzeul parohiei), au fost notate cuvintele: „acest discos şi sveazda (steluţă, în slav. n.n.) le-au făcut Pă[tr]u Sîrbul besearecii Răşinariulu[i] de pomană, 1758 (cu slove)”.

Pentru a încheia succinta evocare a acestei prime etape din elaborarea decorului de pictură murală al bisericii, mai rămâne doar să remarcăm că procesul a fost iniţiat la exteriorul clădirii şi nu, cum ar fi fost poate de aşteptat să se petreacă, procedându-se mai întâi la zugrăvirea interiorului, unde programul iconografic se află în relaţie directă cu desfăşurarea ceremonialului liturgic. Explicaţia ar putea fi legată de vârsta înaintată a celor doi zugravi, care marcau prin realizarea acestui ansamblu mural încheierea unor cariere artistice de aproape patru decenii. Există chiar o subliniere emoţionantă a acestei situaţii, atunci când cel de-al doilea zugrav se recomanda în iscălitura de care aminteam, Nistor Stară, adică „cel Bătrân”. E de înţeles, prin urmare, de ce nu s-au încumetat să picteze biserica în interior, unde rânduiala impunea ca lucrul să pornească din înălţimea bolţilor, întreprindere solicitantă chiar şi pentru un om în puterea vârstei. În plus, lucrul la lumina zilei era mai pe potriva vederii lor ostenite.

*

Nu ştim dacă cei doi meșteri au avut vreun cuvânt de spus, în sensul de a-l fi recomandat rășinărenilor pe Grigorie Ranite, drept cel mai potrivit să continue realizarea decorului mural al bisericii „Cuvioasa Paraschiva”. Cert este că zugravul venit de la Craiova „avea rude spirituale printre răşinăreni, foarte bine situate în ierarhia ecleziastică locală”, fiind naşul de cununie, în 1754, al tânărului Iacov Izdrail, fiul preotului ortodox răşinărean Man (Many). Lui Man îi revenise, la începutul deceniului al şaptelea, sarcina de a administra, împreună cu preotul Şerb, proiectul zugrăvirii bisericii.

Grigorie Ranite a sosit în Răşinari însoţit şi de fiul său, Ioan, după ce tocmai isprăviseră de zugrăvit, în 1759, biserica Schitului Crasna, din ţinutul Gorjului. Pe şantierul deschis la „Cuvioasa Paraschiva”, pictura murală interioară şi icoanele destinate tâmplei s-au executat prin colaborarea celor doi, în intervalul 1761-1763, în etape specificate în cadrul câtorva inscripţii.

Ȋn aplicarea decorului mural s-a urmărit ordinea consacrată prin tradiţie, realizându-se mai întâi, în 1760, pictura zonelor înalte ale bolţii naosului şi pandantivilor (fig. 18, 19), continuându-se probabil în cursul aceluiaşi an, zugrăvirea scenelor de pe bolta şi hemiciclul absidei altarului. În 1761, Grigorie şi Ioan au transpus programul de imagini pe suprafaţa zidurilor verticale ale navei, avansând în pronaos, unde au zugrăvit cel puţin frutariul (care a fost demolat, cum vom vedea, în anul 1866), adică peretele dinspre răsăritul acestui compartiment al bisericii şi măcar o parte a pereţilor laterali (fig. 20).

Pe parcursul aceleiași perioade, și continuând până inclusiv în anul 1763, cei doi zugravi s-au ocupat şi de pictarea icoanelor tâmplei, precum şi a celor destinate fruntariului din tinda bisericii.

Două dintre cele opt icoane împărăteşti zugrăvite atunci, cea a „Sfântului Nicolae” şi cea a „Cuvioasei Paraschiva”, se găsesc în prezent pe iconostas (fig. 22, 23). Nu poartă vreo semnătură ori datare, însă au fost atribuite lui Grigorie Ranite şi au făcut parte, cel mai probabil, din setul de icoane mari, despre care inscripţia notată pe peretele sudic al pronaosului menţionează că au fost zugrăvite în 1761, fiind destinate fruntariului din tindă[48]. Despre patru icoane împărăteşti: „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” (datată: dechemvrie 12 zile, 1760), „Deisis” (1762), „Maica Domnului cu Pruncul” (1762) şi „Sfântul Ierarh Nicolae” (1763; fig. 21), dintre care trei purtau şi semnătura lui Grigorie Ranite, se poate presupune că au aparţinut iniţial iconostasului. Şi tot din compunerea tâmplei zugrăvită atunci se mai păstrează, în locaţii diferite, şapte icoane prăznicar zugrăvite, în cursul anului 1761, de Grigorie zugravul („Învierea lui Lazăr’, „Duminica Floriilor”, „Intrarea în Templu a Maicii Domnului”, „Buna Vestire”) şi de fiul acestuia („Sfânta Treime”, „Buna Vestire”, „Schimbarea la Faţă” şi „Înălaţarea Domnului cu Duminica Tomii”).

*

Producerea iconostasului a însemnat, pe lângă zugrăvirea icoanelor, și elaborarea decorului sculptat, compus dintr-o diversitate de ornamente vegetale stilizate, cioplite şi poleite de mâinile unui meşter pe care, fără a preciza sursa informaţiei, protopopul Cioran l-a identificat cu un anume „Ioan Tâmplar din Câmpulung”[51]. Factura post-brâncovenească a tâmplei rășinărene poate reprezenta un argument în favoarea atribuirii acesteia unui artist provenit din vechea fostă capitală a Ţării Româneşti, unde exista o tradiţie a meşteşugului cioplirii pietrei şi lemnului. Poate cel mai important imbold către practicarea acestei îndeletniciri artistice l-a determinat prezenţa la Câmpulung, în 1712, a unuia dintre cei mai înzestraţi meşteri ai epocii brâncoveneşti, cunoscutul cioplitor în piatră Lupu Sărăţan, angajat împreună cu „Grigore ucenic cozian” la refacerea şi înfrumuseţarea clădirilor Mănăstirii „Negru Vodă” şi a noii „case domneşti” de acolo. Din echipa strânsă atunci de egumenul Mihail, ispravnic domnesc şi om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, făceau parte, pe lângă pietrari, şi iscusiţi sculptori în lemn, care au înzestrat vechiul lăcaş de închinare cu alese piese de mobilier liturgic, dintre care se mai păstrează un preţios jilţ arhieresc, dedicat mitropolitului vremii, Antim Ivireanul.

Ucenic al acelor iscusiţi ebenişti din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, Ioan „tâmplarul” a fost recomandat răşinărenilor posibil chiar de Grigorie Ranite, care cel puţin pe linie paternă se trăgea de la Câmpulung, dacă nu cumva se şi născuse acolo. Obârşia musceleană a familiei este dezvăluită de Ioan Grigorievici, într-o inscripţie notată în 1785, sub turnul bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, în care se recomanda ca fiind nepotul zugravului Ranite de la Câmpulung.

*

Această etapă din procesul înzestrării cu picturi murale şi icoane de tâmplă a bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, semnificativă și în privinţa evoluţiei ulterioare a artei bisericeşti din părţile sud-transilvănene, s-a desfăşurat pe fondul unor evenimente dramatice petrecute în viaţa răşinărenilor. În luna mai 1761 fusese finalizat şi înaintat magistratului spre executare proiectul prin care era stabilită modalitatea „dezmembrării” neuniţilor de uniţi, în mai multe comune din scaunul Sibiului. Comunităţile s-au conformat de voie, de nevoie deciziilor comisiei aulice, afară de locuitorii din Sadu şi Răşinari. La Răşinari, unde fuseseră înregistrate 713 familii neunite, faţă de doar 51 care s-au declarat unite, comisia de dezmembrare a stabilit totuşi că biserica se cuvenea atribuită greco-catolicilor, ortodocşii primind în schimb îngăduinţa să-şi zidească un alt lăcaş de închinare. Pentru a-i obliga pe răşinăreni să se supună poruncilor, în data de 26 mai 1761 lângă sat a fost desfăşurată o impresionantă forţă armată compusă din şase companii de infanterişti, o trupă de husari şi mai multe tunuri. „Cănd locuitorii văzură trupele apropiindu-se, fugiră în cete mari în pădurile din apropiere. Cei rămaşi, nevoind a da cheile de bună voie, fură siliţi cu bătăi, biserica fu deschisă şi sfinţită de nou prin episcopul unit Aron, care încă fu dus de faţă”.

Dar nici măcar teroarea exercitată asupra lor nu i-a ţinut pe ortodocşii din Rășinari departe de biserică. Emilian Cioran afirma că „trecând furtuna”, ei şi-au redobândit lăcaşul de închinare, „acum pentru totdeauna, drept consfinţit mai târziu şi de împăratul Iosif al II-lea”. Cu toate că nu se precizează când s-a petrecut această luare în posesie a bisericii de către obştea ortodoxă, faptul va fi avut legătură cu numirea lui Dionisie Novacovici, în septembrie 1761, ca episcop al românilor neuniţi din Ardeal. Arhiereul își avea reşedinţa provizorie la Sibiu, oraș în care însă nu a locuit decât foarte puţin timp, întrucât curând după instalare a întreprins o lungă călătorie, în scopul de a-şi cunoaşte eparhia. De la întoarcerea din vizita canonică, către sfârşitul anului 1762, şi până în 1767, când a părăsit pentru totdeauna Transilvania, Dionisie Novacovici a rezidat la Răşinari, în mijlocul atâtor credincioşi şi în preajma marii biserici de aici, care i-a slujit de catedrală episcopală. Aşa se face că dintre cei 198 de preoţi sfinţiţi de ierarh de-a lungul păstoririi sale în Ardeal, 36 au primit hirotonia în biserica „Cuvioasa Paraschiva”. Primul dintre aceştia a fost popa Ivan din satul Valea, în varmeghia Turzii, sfinţit la Răşinari în 25 decembrie 1762. La 22 martie 1763 se celebra taina preoţiei pentru un paroh local, popa Oprea, iar cea din urmă hirotonire s-a slujit la 27 aprilie 1763.

Nu se cunosc prea multe despre întocmirile artistice consacrate bisericii, din perioada rezidenţei în comună a episcopului Dionisie Novacovici. Cea mai târzie atestare a zugravului Grigorie Ranite la Răşinari este din 1763, când semna pe amintita icoană împărătească a „Sfântului Nicolae”, pentru a cărei realizare plătiseră Bucur, fiul popii Şerb, şi soţia sa Ana. Pe un potir din argint achiziţionat la acea vreme, păstrat astăzi în muzeul parohial, au fost însemnate cuvintele: „acest s[f] p[a]h[a]r iaste al be. neunite R[ă]ş[nariu] 1767”.

Un text mai cuprinzător, înregistrând un alt act de donaţie, a fost notat de mână pe o Evanghelie tipărită în 1750, la Bucureşti, în timpul domniei lui Grigorie (al II-lea) Ghica şi al păstoririi mitropolitului Neofit Cretanul. Inscripţia, scrisă cu caractere chirilice în josul mai multor file de la începutul cărţii, comunică faptul că: „Această Evanghelie s-au cumpărat, s-au legat şi s-au îmbrăcat cu barşonc (barşon) şi cu table de argint cu toată cheltuiala jupânului Petru Răspop lăcuitoriului şi vechiului birău a Răşinariului şi s-au dat închinare la sfânta biserică  cea neunită a Răşinariului la hramul Sfântului Ilie (numele sfântului prooroc a fost anulat ulterior, fiind înlocuit cu numele „Sfintei Prea Podoatna Paraschiva”) în cursul anului 1767 în luna lui iunie 20 fiind pravoslavnic Arhiereu în Ardeal, Domnul Dionisie Novacovici Episcopul Budii şi a Ardealului [neuniţilor] Amin”. Se cuvine să remarcăm că, la vremea când s-a făcut dania, biserica purta încă hramul „Sf. Ilie”, căruia i-a fost consacrată probabil în 1761, în împrejurarea resfinţirii acesteia de către episcopul Petru Pavel Aron.

*

Pentru următoarele aproape două decenii nu se cunosc intervenţii care să fi modificat aspectul bisericii răşinărene. Un eveniment important s-a petrecut totuşi în viaţa obștii în 11 iunie 1772, când urmaşul lui Dionisie Novacovici pe scaunul arhieresc, episcopul Sofronie Chirilovici, a înfiinţat la Răşinari un protopopiat ortodox al cărui prim administrator a fost numit preotul Coman Bărsan.

După ce Sofronie a ajuns episcop al Budei, în 1774, scaunul episcopiei ortodoxe ardelene a rămas vacant pentru aproape zece ani, situaţie care ar explica într-un fel de ce răşinărenii n-au manifestat în activitatea de înzestrare şi înfrumuseţare a bisericii același entuziasm ca în perioadele când proiectul s-a aflat sub patronajul arhiereilor Aron şi Novacovici. Poate fi totuşi remarcat un act de donaţie, împlinit în această etapă, materializat în candelele aşezate în dreptul icoanelor împărăteşti ale tâmplei. Au fost lucrate în atelierul unui meşter argintar care semna cu iniţialele „SPC” şi care a gravat pe una dintre piese următoarea formulă de danie: „Această sfântă candelă o au dăruit sfi(ntei) biseareci cei neunite Petru Rătopu pentru pomenire. 1778”.

*

Imboldul pentru noi întreprinderi artistice, menite să desăvârşească una dintre cele mai frumoase biserici româneşti ale epocii, s-a produs o dată cu instalarea la Sibiu a episcopului ortodox Ghedeon Nichitici. Cu toate că nu a păstorit decât vreme de patru ani, între 1784 şi 1788, relaţia sa privilegiată cu răşinărenii şi cu biserica „Cuvioasa Paraschiva” s-a materializat între altele prin redeschiderea şantierului de pictură la somptuosul lăcaş de închinare.

Informaţii preţioase, prin caracterul lor amănunţit şi precis, despre ce s-a început a se lucra atunci, sunt cuprinse în documentul manuscris descoperit în anul 1931 în baldachinul care acoperea sfânta masă din biserica „Cuvioasa Paraschiva”. Către finalul textului se menţiona că „s-a scris prin mine Popa Savva Popovici paroh neunit în Răşinari, 1795 Noemvrie 7”. Emilian Cioran, care a transcris şi publicat acest document, i-a certificat autenticitatea evidenţiind, prin comparaţie cu alte manuscrise despre care socotise că proveneau de la acelaşi autor, „cunoscuta scrisoare chirilică citeaţă şi foarte frumoasă a protopopului, neobosit preot cărturar, asesor, uneori preşedinte al cons. episcopesc, Savva Popovici din Răşinari”. Numele lui Savva Popovici Bărsan apare în manuscris, inclus în lista preoţilor aflaţi în funcţie la acea vreme, îndată după protopopul Răşinariului, Coman Bărsan, al cărui fiu era, cu menţiunea că la vremea respectivă Savva deţinea funcţia de „protopop eparhii”, adică protopop al Sibiului (fig. 46), unde se afla centrul eparhial. Semnatarul documentului manuscris de la 1795, care aşa cum am văzut se recomanda simplu, ca „paroh neunit în Răşinari” (unde a funcţionat între anii 1791-1816[66]), era de fapt fiul omonim al protopopului cărturar, figurând pe lista amintită doar câteva poziţii mai la vale, în forma „popa Savva Popovici ot Răşinari” (fig. 47).

Revenind la informaţiile furnizate în cuprinsul manuscrisului, despre lucrări de pictură şi de amenajare a spaţiului interior al bisericii, să le deosebim mai întâi pe cele referitoare la ceea ce s-a iniţiat în acest sens, în perioada arhipăstoririi lui Ghedeon Nichitici:

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Cu ajutorul Sfintei Troiţă s-au făcut aceste lucruri în sfânta biserica noastră ce neunite care este Hramul Sfânta Prepodoavna Parascheva începându-să a să face lucrurile aceste mai jos însemnate la Anu de la Hr. : 1787 : în zilele împăratului Iosifu al doilea. S-au tocmit tâmpla de Preoţi şi Bătrânii satului cu zugravi ce o au zugrăvit, Georgie dela Cacova Aiudului şi popa Niţ din Ghijasa de sus cu flor. 700 : şi 50 : şi uşile oltariului 25 : bani de milostenii, pe pardositul supt turn 12 flor : tot într-acelaş an s-au pardosit biserica până la strane şi au plătit Petru Răspop 50 : de flor : şi din milostenia de la mai mulţi oameni în trei rânduri s-au pardosit până s-au isprăvit şi s-au cheltuit 243 : de flor.” Aceleiaşi etape îi corespund şi alte înfăptuiri, înregistrate însă spre finalul raportului întocmit de Savva Popovici şi anume: „Mai însemnăm aicea aceste lucruri : Zugrăvitul supt turn, 35 : de fl. Pe faţa turnului din afară 110. La oltariu la fund pe icoana lui Daniil prooroc 7 : flor : fundul din biserică din lăuntru care sânt patimile lui Hr : 80 : de flor : Tinda peste tot 26, la straşina turnului cei coperite cu bădică 170 : flor. Kr. 46 : de milostenie. S-au făcut fereştile cele nouă de la strane şi au dat Pătru Răspop pe făcut, pe zugrăvit 30 : şi iară din milostenie 8 : flor. …”.

Să reţinem mai întâi amănuntul că, până la momentul redactării documentului, obştea revenise la vechea tradiţie a închinării bisericii patronajului spiritual al Sfintei Cuvioase Paraschiva.

În anul 1787, sfatul bătrânilor, ale căror nume sunt însemnate în darea de seamă, şi cei şapte preoţi, „toţi din Răşinari slujitori hramului bisericii Prepodoavna Parascheva”, „au tocmit tâmpla cu zugravii ce o au zugrăvit”. Era vorba, aşa cum remarca Saveta-Florica Pop, de recepţionarea unor lucrări deja încheiate până la acel moment şi de plata cuvenită meşterilor, după învoială. Înlocuirea icoanelor tâmplei (cu excepţia uşilor împărăteşti şi a două dintre icoanele primului registru – a „Sf. Nicolae” şi a „Sf. Paraschiva”), cu altele noi, motivată probabil prin modificarea survenită în gustul comanditarilor, în sensul sensibilizării faţă de stilul picturii apusene, s-a petrecut în anii 1784 şi 1785, după cum reiese din inscripţiile de datare însemnate de zugravi (fig. 24). Aceştia sunt pomeniţi cu numele în document: „Georgie dela Cacova Aiudului şi popa Niţ din Ghijasa de sus”, retribuiţi cu 700 şi respectiv 50 de florini, sume la care s-a adăugat plata corespunzătoare pentru zugrăvirea uşilor diaconeşti (25 de florini). Iscălitura celor doi zugravi colaboratori la pictarea icoanelor tâmplei apărea doar pe icoana împărătească, astăzi pierdută, a „Maicii Domnului cu Pruncul”, în maniera: „De Gheorghie Zug[rav] sin Iacovi 1785. Ioan Chiş Zug[rav]”. Gheorghe, rezident la acea vreme în Cacova Aiudului (azi com. Livezile, jud. Alba), era fiul zugravului Iacov din Răşinari, iar Niţ, preot în Ghijasa de Sus (com. Alţâna, jud. Sibiu), era o mai veche cunoștinţă de-a rășinărenilor și nimeni altul decât feciorul lui Grigorie Ranite. Tocmai pentru că îl știau încă de pe când, foarte tânăr, lucrase alături de tatăl său la zugrăvirea bisericii, sătenii continuau și acum să-l numească pe Ioan, în felul în care obişnuiseră mai demult, adică „Ioniţă (Niţ)” sau „Ioan Chiş” (din magh. Kis, însemnând „cel Mic”).

*

Lui Ioan Grigorievici îi va reveni în cursul anului 1785 şi sarcina definitivării decorului mural al bisericii. Trimiterile care se fac, în darea de seamă întocmită de preotului Savva Popovici, la plata cuvenită meșterului pentru fiecare segment al ansamblului iconografic realizat atunci, au caracter precis şi se pot lesne confrunta cu ceea ce se păstrează din pictura acelei etape, în interiorul şi pe faţadele bisericii. Diversele datări şi atribuiri ale picturilor, așa cum apar acestea consemnate în document, sunt completate prin ceea ce se mai poate desluși din conţinutul câtorva inscripţii din biserică.

Din anul 1785 provin cu certitudine picturi realizate de Ioan în zone distincte ale lăcașului de închinare. Menţionată în 1795 ca lucrare plătită din contribuţia obștească („din milostenie”) cu 11 florini şi 46 de creiţari este o porţiune destul de restrânsă din decorul mural de pe faţada sudică a navei, denumită în document „la straşină”, întrucât se referă la câteva nişe din registrul înalt cuprins între brâul median şi cornişă. Dedesubtul acestor ocniţe, în care au fost reprezentaţi apostolii Tit, Barnaba, Ioan şi Timotei, se găseşte o inscripţie conţinând autograful artistului şi data la care fusese încheiată zugrăvirea icoanelor: „Popa Ioan Grigoriovici zu(grav), 1785 iunie 27” (fig. 25).

În acelaşi sezon estival s-au executat scenele zugrăvite sub turnul clopotniţă (fig. 26), pentru care s-au plătit 35 de florini, imaginile fiind însoţite de inscripţia despre care am mai amintit: „Fiind zugrav la acest luc[ru Popa] Ioan Grigoriev[ici] [n]epot lui Ranite de [la] Câmpu lung. 1785” (fig. 27). Probabil până către sfârşitul verii, popa Ioan a acoperit cu picturi suprafeţe extinse de pe faţadele clopotniţei, menţionate în documentul redactat de Savva Popovici, mai întâi „cele de pe faţa turnului din afară”, (plătite cu 110 fl.) şi apoi cele de „la straşina turnului cei coperite cu bădică (plătite cu 170 fl.)”. În primul segment, cu imagini desfășurate deasupra arcadelor, se cuprind un registrul cu sfinţi mucenici zugrăviţi în medalioane, compoziţia „Pilda cu viaţa omului” (pe faţada sudică) şi scena, inspirată din Evanghelie, „Am fost însătoşat şi mi-aţi dat de am beut” (Mt. 25,35), zugrăvită într-o ocniţă de pe peretele vestic. Al doilea segment, mult mai bogat în reprezentări iconografice (mai sunt vizibile[79] scene din vieţile „Sfântului Mare mucenic Dimitrie, a Prea Cuvioasei Parascheva şi a Sfântului şi slăvitului prooroc Ilie Tesviteanul”) era extins cel puţin pe faţada sudică, până sub streaşina turnului, pe atunci mai scund decât este astăzi, de unde începea coiful acoperit cu „bădică”, adică învelit în tablă albă.

În darea de seamă asupra lucrărilor înfăptuite până la anul 1795 sunt şi câteva referiri la completările care s-au făcut decorului mural existent în interiorul bisericii, toate fiind atribuite lui Popa Ioan Grigorievici Zugravul. Este dificil de stabilit când anume s-au executat picturile respective, din pricina caracterului laconic al înregistrării acestora în textul documentului şi a faptului că inscripţiile care se găsesc în dreptul lor, parţial acoperite de straturi ulterioare de zugrăveală, solicită încă intervenţia restauratorilor, pentru a putea fi desluşite complet. Putem totuşi admite că amintitele intervenţii s-au realizat în etape, începând probabil chiar din anul 1786, zugravul fiind răsplătit pentru efectuarea acestora pe parcursul perioadei cuprinse între 1787, aşa cum precizează preotul Savva Popovici, şi luna noiembrie 1795. Pe de altă parte, cercetările întreprinse asupra acestor zone de decor mural au scos în evidenţă faptul că Popa Ioan Grigorievici a continuat să lucreze, în spaţiul pronaosului, și după anul 1795.

Prima lucrare executată, dintre cele pentru care s-au plătit sume de bani în intervalul de timp luat în considerare de Savva Popovici, a fost menţionată în în felul următor: „la oltariu la fund pe icoana lui Daniil prooroc 7 : flor”. Se preciza prin urmare că ceea ce s-a zugrăvit ocupa zona de la nivelul bolţii sanctuarului, pe care o putem identifica mai exact cu intradosul arcului de deasupra tâmplei, unde sunt reprezentaţi în medalioane circulare zece profeţi, între care și Daniil.

Referirea următoare s-a făcut la „fundul din biserică din lăuntru care sunt patimile lui Hr : 80 : de flor”. Ciclul „Patimilor Mântuitorului” ocupă întreaga suprafaţă a bolţii în leagăn care acoperă traveea vestică a naosului. Mai departe, documentul precizează că s-a zugrăvit „tinda peste tot”, plătindu-se un preţ de 26 fl.

După cum am afirmat, se poate presupune că executarea decorului mural din pronaos s-a desfăşurat în etape, pe parcursul mai multor ani. Până acum au fost evidenţiate două datări care depășesc cadrul temporal la care se referă registrul de socoteli întocmit de Savva Popovici. Acestea corespund perioadei celei mai târzii, când s-au definitivat ultimele secţiuni ale decorului mural. Prima datare, în care e menţionat anul 1794, a fost  identificată pe timpanul vestic, într-una din scenele inspirate din Cartea Apocalipsei (ilustrând „Cap. 7 : Şi am văzut 4 (cu slovă) îngeri ţiind în mâini ceale 4 vânturi ale pământului”). Un alt an, 1798, a fost însemnat de artist pe filactera pe care o desfăşoară Sf. Cuvios Sava cel Sfinţit, a cărui icoană a fost zugrăvită pe peretele nordic al tindei.

Atribuirea şi a acestor din urmă picturi zugravului Popa Ioan Grigorievici e plauzibilă, şi poate fi sprijinită de constatarea faptului că stilistic corespund manierei lui specifice. Dincolo de aceasta, se ştie că artistul şi-a prelungit şederea în Răşinari, chiar dacă poate cu unele întreruperi, până cel puţin în anul 1798, când semna pictura unei troiţe, făcută pe cheltuiala familiei lui Pătru Albulu (Albu), pe un loc aflat la capătul comunei, donat, în acest scop de un anume Maniu Drăgoie (Drăgoi).

În pronaosul bisericii „Cuvioasa Paraschiva” se mai găsesc două inscripţii, ale căror texte, ascunse sub straturi ulterioare de zugrăveală, ar putea conţine informaţii care să întărească această atribuire şi să stabilească mai precis cronologia executării ultimei secţiuni a decorului mural. Una dintre acestea e plasată chiar deasupra uşii de intrare (fig. 28), dar din textul notat pe o banderolă desfășurată nu se mai desluşesc decât fragmente de cuvinte pe care, cu o anumită îngăduinţă, am putea să le interpretăm ca redând numele a doi dintre parohii bisericii de la acea vreme: „…[Sav]va Po[povi]ci, P[opa] Alăma[n]…”. Conţinutul celei de-a doua inscripţii, aflată la baza peretelui de nord al tindei (fig. 29), şi mascată pe jumătate de unul dintre stâlpii de sprijin ai cafasului, este încă şi mai dificil de descifrat. Ceea ce se poate desluşi doar fragmentar, întrucât cuvintele de la începutul fiecărui rând sunt încă acoperite de stâlpul din lemn, are următorul conţinut:

„··· | în Troiţă

··· | [cea] după

··· | sfântă

··· | care s-au înce[put]

··· | [să]vârşindu-să

··· | smeritul

··· | [Grigorie]vici · Rani[te]

··· | [fi]ind purtă[tor de grijă]

··· | Kodreaşul”

Primul dintre numele menţionate în inscripţie pare să fie cel al zugravului Ioan Grigorievici care, la fel ca în inscripţia aflată sub turn, a ţinut și aici să-l pomenească pe bunicul său, Ranite zugravul. Cea de-a doua menţiune onomastică trimite la persoana amintită şi în documentul de la 1795, la finalul căruia se spune: „Fiind purtătoriu de grije la lucrurile ce sânt înlăuntru însemnate şi gociman sfintei biserici Bucur Kodreaşu”.

Eventuala completare a lacunelor existente în text, prin operaţiuni de restaurare, ar putea constitui ocazia lămuririi unor aspecte importante, întrucât e prosibil ca inscripţia să fi avut menirea de a înregistra, dacă nu chiar momentul de încheiere a picturii din acest ultim compartiment al bisericii, atunci măcar un bilanţ al lucrărilor de decorare efectuate până la acel punct.

*

S-ar mai putea invoca şi un alt argument, care să pledeze pentru necesitatea investigării mai aprofundate a zonelor de pictură murală, unde se găsesc asemenea inscripţii. Acesta este susţinut prin ceea ce se se desprinde din câteva însemnări referitoare la biserica veche din Răşinari, cuprinse într-o cronică a evenimentelor mai importante petrecute în cursul anilor 1866 și 1867 în viaţa satului ori în istoria Imperiului Austriac. E vorba de un manuscris în chirilică, redactat pe 30 de file adunate sub titlul: „Dieata lăsată de cucearnicul și fostul dascal și cantor Petru Grigorie, scrise de la întâiea 1 Martie 1866” (fig. 44, 45).

Atestarea lui Petru Grigorie, „numit şi «Janu», ca învăţător al copiilor răşinărenilor ortodocşi o întâlnim încă mai devreme, într-o însemnare autografă de pe prima pagină unui „Triodion” tipărit în 1800 la Blaj, iscălitura sa apărând la finalul unui scurt memento despre felul cum s-a resimţit la Răşinari producerea puternicului seism din 11 ianuarie (stil vechi) 1838: „prin Petru Gligorie Dascăl neunit la S. Bisearică cea noaă”.

Din paginile „dieatei” se desprind, așa cum spuneam, și câteva paragrafe cu privire la vechimea bisericii și la etapele în care s-a realizat decorul mural al acesteia, interesante întrucât par să reflecte ceea ce dascălul putea desluşi la vremea respectivă din conţinutul diverselor inscripţii existente pe pereţii lăcașului de închinare.

Ȋn cea de-a 64-a secţiune a cronicii, Petru Grigorie nota următoarele: „De la zidirea s. biseareci cea veachie din satu, hramu Cuvioasa Paraschiva, Anul 420 după naşterea lui Hr. După cum stă pe turnu dinafară pus scris iar de când s-au clădit zidit această s. bisearică care să află făcută până astăzi pe acest loc iaste Anu 1755, 29 Maiu săvârşită, precum să veade vălatul iară şi subtu turnu deasupra uşii bisearicii. S-au început a să zugrăvi această S. bisearică la Anu 1761 şi s-au săvărşit la Anu 1794, de popa Ioan Grigoroviciu Zugrav.

Tinda aceștii sfinte bisereci înlău[n]tru bisearicii şi subtu turnu s-au zugrăvit în zilele înălţatului împărat al Austrie Franţisc al 2-ile, fiind Arhiereu ţării Ardealului Gherasim Adamoviciu neuniţilor, Protopop Savva Popovici Sc. Sibiiului, Preoţi Popa Coman, P. Isaie Măţu, P. Iacov Izdrail, P. Ioan Popoviciu, P. Savva Popoviciu, P. Alăman Popoviciu / Cazan. Ȋn judecata lui Comșe Grecu, în 15 Noem. A. 1793”.

Trebuie să remarcăm că modul în care se succed numele preoţilor rășinăreni Sava Popovici și Alăman Popovici, din textul pisaniei reprodus de dascălul Grigorie, corespunde întocmai alăturării celor doi în inscripţia pe care am evidenţiat-o mai sus și anume cea poziţionată deasupra ușii, în tinda bisericii.

Alte câteva însemnări comunică aspecte inedite cu privire la transformări pe care le-a suferit biserica, precum și la anumite înzestrări ale acesteia, din perioada scrierii cronicii: „În 3 Iulie A. 1865 s-au săvârşit şi rădicat treapta de piatră cu coperişul lor pe unde te sui în turnu la clopote cu 400 f(lorini). v(echi). aus(trieci), tot la această s. bisearică şi în A. 1866, tot aici, din cauza înmulţirii poporului s-au făcut şi la această s. bisearică, pod coru pentru tinerimea şcolară, în 12 iunie s-au gătat, dărâmându-să şi zidul gros dintru bărbaţi şi femei în mijlocul s. bisearici veachie neunită, cu preţul 659 f. v. aus.

În 22 Iulie 1865 s-au rădicat un clopot nou de 6 măji în turnu tot la B: veachie şi l-au numit clopotul cel mic, în 9 Martie 1866 s-au mutat şi ridicat încă un clopot tot la bisearica veachie de la bisearica cea noaă cel ce au fost dăruit de Petru Albu la bisearica noaă. Şi sperăm că până în 24 Deciem. 1866/7 a acestu ann. c. să vor face şi jeţuri noaă şi altele ca şi la bisearica cea noaă.

În 17 Iulie 1867 au venit jeţuri noaă şi au aşezat toate pănă în 25 Iulie. A. c. la Sf[â]nta bisearică cea veachie.

Și la 25 Aprilie, 1867 s-au coperit bisearica din sat cu blehiu roșu pe lângă turn…

Scris-am eu mult păcătosul, cu peana de găină şi cu mâna de ţărână, mâna să putrezească, cine va ceti să mă pomenească.

P. Grigorie Dascăl normalicesc”.

*

Zugravului Ioan Grigorievici, căruia îi revine în exclusivitate realizarea picturilor murale, din cursul acestei a doua etape de decorare a bisericii, i-a mai fost atribuit şi un triptic-pomelnic (fig. 30), păstrat în muzeul amenajat în fosta reşedinţă episcopală din Răşinari. Saveta-Florica Pop, care a analizat piesa, propunând şi o datare a acesteia, pentru perioada cuprinsă între 17 februarie şi 8 decembrie 1768, a identificat „pe laterala stângă a panoului central o posibilă semnătură a zugravului, abia vizibilă: «Ioan Z.»”. Trecând apoi în revistă numele celor pomeniţi „în interior, pe panoul central”, a considerat că „donatorii au fost înscrişi pe două coloane: primul menţionat fiind episcopul Dionisie Novacovici, succedat de o parte dintre preoţii din Răşinari”.

Referitor la aceste opinii, se impun anumite observaţii. Cea dintâi priveşte presupusul autograf al zugravului Pop Ioan Grigorievici, identificat în însemnarea care se distinge, e adevărat, doar cu dificultate, în locul indicat de Saveta-Florica Pop. La o analiză mai atentă a inscripţiei (fig. 31) a reieșit însă că identitatea pe care o comunică minuscula iscălitură este alta şi anume: „Oprea Măţă : […]-ici : Z :”. Plecând de la terminaţia „-(v)ici” sau –(ov)ici a cuvântului care nu-l mai putem desluși din pricina ştergerii vopselei, s-ar putea admite că respectivul termen, dacă nu îndeplinea o funcţie patronimică, întrucât în inscripţie era deja dezvăluit numele de familie al zugravului Oprea, atunci ar indica calitatea preoţească a tatălui său. E plauzibil să fie aşa, pentru că un zugrav omonim, dar cel mai probabil acelaşi cu autorul tripticului pomelnic, se iscălea pe o icoană împărătească, a „Maicii Domnului cu Pruncul”, pictată în primii ani ai secolului al XIX-lea, pentru biserica din Ţichindeal (com. Nocrich , jud. Sibiu), în maniera : „Oprea Zugrav Popovici. Răşinari”. În cazul acesta, s-ar putea formula ipoteza că zugravul Oprea a fost fiul preotului răşinărean Isaia Măţă (Mâţ), hirotonit în 1760 de mitropolitul Grigorie, la Bucureşti şi care a păstorit în localitate până în anul 1808. Nu ar fi singura situaţie când un preot rășinărean şi-a încurajat odrasla să înveţe meşteşugul zugrăvirii de icoane, fiindu-ne cunoscut de pildă că fraţii zugravi Stan şi Iacov ori Popa Ivan cel Tânăr au fost fii de preoţi.

O a doua chestiune asupra căreia se cuvine să atragem atenţia se referă la maniera în care au fost orânduite în pagină numele donatorilor enumeraţi în tripticul de pomenire. Cu toate că, pe panoul central, pictorul a trasat, în ax median, o linie verticală de demarcaţie (preluând probabil un model clasic de pomelnic, pe care numele celor vii şi ale credincioşilor trecuţi la Domnul sunt redate pe coloane distincte), înşiruirea numelor s-a făcut totuși pe o singură coloană. Pare evident acest lucru dacă observăm, de pildă, cuvântul „manahia” (monahia), scris la final de rând (al patrulea), înspre latura dreaptă a panoului, căruia îi corespunde numele Giervasia (Ghervasia), specific cinului monahal, trecut la începutul rândului următor (al cincelea), înspre latura stângă, şi nu cel de Stana, cu care ar începe rândul dacă s-ar admite existenţa unei a doua coloane, în dreapta liniei mediane. Numele feminin Stana, întâlnit frecvent la Răşinari, apare de treisprezece ori în pomelnic, în două cazuri fiind vorba de preotese pe care le chema astfel, însă e neobişnuit să fie purtat de călugăriţe.

Pe triptic au fost însemnate, spre „veşnică pomenire”, toate persoanele care (fie că erau încă în viaţă, fie că decedaseră între timp) au contribuit, în decursul mai multor decenii, la înălţarea şi apoi la înzestrarea bisericii din Răşinari. Şirul acestor binefăcători ai sfântului lăcaş de închinare începe cu „Arhiereul Dionisie (Novacovici)”, singurul dintre episcopii ortodocşi sârbi ai românilor ardeleni care a rezidat la Răşinari şi pe care obştea l-a socotit între ctitorii bisericii, urmându-i un anume Dimitrie şi apoi, în frunte cu „protoerei Savva (Popovici)”, nouă preoţi: „erei Oprea, erei Iacov, erei Ioanăş, erei Alăman, (erei) Petru Şărban, erei Ioan, erei Preda, erei Tatomir, erei Vasilie”. Sunt pomenite în continuare patru preotese, pentru ca, în fine, să se adauge listei un șir numeros de nume ale unor credincioşi răşinăreni. Dintre preoţii pomeniţi, cei mai mulţi erau încă activi în parohie către sfârşitul secolului al XVIII-lea, patru fiind amintiţi în documentul de la 1795, alţii, cum erau Ioanăş, Tatomir sau Vasilie, făceau parte dintr-o generaţie mai veche de slujitori ai altarului, din vremea când s-a zidit biserica.

Două aspecte ne atrag îndeosebi atenţia. Mai întâi, omisiunea din pomenlnic, dintr-un motiv încă nelămurit, a numelui protopopului de Răşinari, Coman Bărsan, care a fost contemporan cu etapa istorică în care s-a clădit şi înfrumuseţat monumentala biserică. Al doilea este legat de pomenirea în fruntea listei de donatori, imediat după arhiereul Dionisie şi, respectiv, înaintea protopopului Savva Popovici, a lui Dimitrie. Se cuvine să precizăm că numele Dimitrie a fost caligrafiat de zugrav cu litere îngroşate, cum se mai văd doar în cazul episcopului Dionisie, ceea ce ar indica faptul că i se recunoştea un statut de superioritate în raport cu toate celelalte persoane amintite după el. Este un argument suficient pentru a admite că referirea s-a făcut la cărturarul şi dascălul braşovean Dimitrie Eustatievici, secretarul şi interpretul episcopilor sârbi Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici şi Ghedeon Nichitici.

În ceea ce-l priveşte pe Savva Popovici „cel Bătrân”, Saveta-Florica Pop a sesizat că menţionarea funcţiei de protopop, pe care acesta o exercita la momentul întocmirii listei de donatori, poate constitui un reper important în sprijinul datării tripticul pomelnic de la Răşinari. Admitea în acelaşi timp că rangul bisericesc „cu care Savva se recomanda în 10 iulie 1779”, l-a dobândit preotul răşinărean „la o dată deocamdată necunoscută”. Dintre istoricii perioadei respective din viaţa bisericească a ortodocşilor ardeleni, doar Ioan Lupaş s-a referit la această chestiune, afirmând despre Savva Popovici „că episcopul Gherasim (Adamovici) i-a încredinţat scaunul protopopesc al Sibiului şi pe acela de asesor, uneori chiar preşedinte al consiliului episcopesc”. S-ar putea, însă, ca arhiereul să-i fi reconfirmat preotului Savva din Răşinari un rang în administraţia bisericească a eparhiei, pe care acesta îl deţinea de mai multă vreme, începând posibil chiar din anul 1779, când i-a putut succeda protopopului Sibiului, Ioachim Simion, despre care se ştie că a murit în 1780.

Prin urmare, dacă ţinem cont şi de acest din urmă aspect şi anume că Savva Popovici era înregistrat ca protopop, putem admite că executarea tripticului-pomelnic i-a putut fi încredinţată zugravului Oprea în perioada de după 1780, mai probabil în 1784 ori 1785, ani în care Dimitrie Eustatievici, dacă el este cel pomenit între donatorii bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, a deţinut funcţia de secretar al episcopului Ghedeon Nichitici.

*

Vlădica Ghedeon a fost chemat la Domnul în 20 noiembrie 1788, fiind „astrucat” la Răşinari, lângă tatăl său. Mormântul se află în naosul bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, chiar în dreptul uşilor împărăteşti, acoperit cu o lespede de porfir. Despre „piatra cea roşie de marmoră” scria, la 1878, Petru Brote, spunând că pe vremea copilăriei sale „avea această piatră inscripţiune, acum însă este ştearsă de tot”.

Viitorul episcop, Gherasim Adamovici, a fost instalat la Sibiu, peste aproape un an, în 13 septembrie 1789. Între timp, răşinărenii au continuat să-și înzestreze biserica, făcând şi unele modificări ale clădirii, cum a fost de pildă cazul lărgirii ferestrelor din absidă şi naos. Apoi, în chiar anul numirii noului arhiereu, „judele satului, Coman Şerb «şi preoţii toţi şasă», încheie contract cu măiestrul Mihail Betzinger din Sibiu «ca să înalţe turnul bisericii noastre o parte mai sus cum este acum şi să-l acopere cu bădig (tinichea), aşişderea şi crucea de pe turn să o facă din cheltuiala lui de 8 urme de înaltă»”. Protopopul Cioran a citat acest fragment extrăgându-l probabil chiar din documentul original al contractului, care încă se mai păstra în arhiva parohială, același fapt fiind menţionat şi în cuprinsul documentului de la 1795, unde se spune că „la anul 1789 : s-au înălţat turnul şi s-au cheltuit la zidirea lui 800 : de flor : dintr-ai satului”. Mai departe, tot în darea de seamă a preotului Savva Popovici, se mai aduce o completare şi anume aceea că „pe ciasu ce s-au pus în turnu bisericii s-au cheltuit 420 : florinţi :”.

*

Tot în perioada păstoririi în Transilvania a episcopului Gherasim Adamovici s-a întreprins producerea mai multor piese de mobilier liturgic, precum şi ornamentarea suplimentară a iconostasului sculptat cu decenii în urmă de meşterul Ioan din Câmpulung. În documentul întocmit de preotul Savva Popovici au fost identificate, în ordinea producerii lor, fiecare dintre aceste obiecte de mobilier. Detaliile care sunt oferite cu privire la modul elaborării artistice a fiecărei piese, despre meșterii care le-au sculptat, pictat ori poleit, precum şi despre costurile plătite de anumiţi donatori ori care au fost suportate din colectele făcute printre credincioşi, fac posibilă confruntarea operelor descrise în acest fel amănunţit, cu piesele care se mai păstrează în biserică sau care sunt expuse în muzeul parohial.

Ȋn darea de seamă întocmită la 7 noiembrie şi completată la 20 noiembrie 1795 se menţionează că: „La anul 1791 : au tocmit preoţii şi bătrânii pe un neamţ anume Eber Hoart născut de la Buda piltehaur adecă săpător de flori şi au făcut Iconostasul şi l-au plătit Simion Poplăcian şi cu Dumitru Tălmăcean, pe făcut pe zugrăvit 714 : La anul 1792 : s-au tocmit catedra tot cu acelaş neamţ pe făcut 120 : flor : din lada satului şi 4 : stânjeni de lemne 8 : flor : Tot într-acest an s-au făcut Scaunul cel Arhieresc [pe] care au şezut întâi vlădica Gerasim Adamovici şi s-au cheltuit numai pe făcut 190 : flor : dintr-ai satului de la judele Bucur Drăgoi şi tot la acelaşi neamţ neavând cu ce isprăvi i s-au dat din milostenie 8 : flor : La anul 1793 : s-au făcut catapeteasma la prestol şi s-au plătit pe măsari 72 : flor : la neamţ pe săpatul florilor iară 72 : de flor : şi au plătit pe poleitul aurului 200 : de flor : Coman Sfăra din Răşinari : pe 4 : flor : iar tot la prestol 20 : flor : şi lucrul acesta al prestolului la anul 1795 : Octomvrie 29 : Tot în anul acesta s-au făcut Proscomidia şi s-au cheltuit 48 : de flor : … Tot la anul 1795 : s-au făcut raspetia şi florile de pe vârful tâmplii 2 : ştiucuri s-au poleit. Iconostasul şi catedra şi raspetia şi catapeteazma de la prestol şi florile de pre vârful tâmplii de dumnealui fărgoltăr Kriştov Kalman din vestita cetate a Sibiului, au început a să polei la anul 1792 : şi şi-au luat sfârşitul la acest an 1795 : Noem. 20…”.

Obiectele de mobilier realizate între anii 1791 şi 1795 există şi la ora actuală, chiar dacă unele nu se mai află în biserică ori nu s-au păstrat decât într-o formă incompletă. Despre alte piese produse în aceeaşi perioadă, cum este cazul analogului poziţionat în dreptul iconostasului, ori al icoanei-chivot de la prestol, nu se fac menţiuni în raportul lui Savva Popovici. Dintre mobilele care nu se mai află în biserică, masa proscomidiei este expusă la muzeul parohial, la fel ca şi un fragment din jilţul arhieresc, în vreme ce toate celelalte obiecte, inclusiv restul componentelor din care era alcătuit tronul ori elemente decorative care provin din baldachinul vechiului prestol au putut fi identificate şi au fost recuperate în vederea restaurării din locurile unde fuseseră depozitate cu mulţi ani în urmă.

Din raportul lui Savva Popovici se desprind informaţii privitoare la natura fiecăreia dintre lucrările de sculptură executate la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Prima înregistrează modul în care s-a intervenit în 1791, ori posibil chiar în cursul anului precedent, asupra iconostasului lucrat de Ioan Tâmplarul de la Câmpulung. Sculptorului Eber Hoart, despre a cărui identitate ne vom interesa ceva mai încolo, i s-a cerut doar să înfrumuseţeze tâmpla, adăugându-i ornamente care să-i sporească somptuozitatea. Efectul cel mai spectaculos l-au produs, de bună seamă, completările din zona coronamentului, cuprinzând „Raspetia”, adică icoana crucifix cu molenii (fig. 39-42), şi ceea ce este identificat în document prin sintagma „florile de pe vârvul tâmplii”, desemnând două panouri laterale arcuite simetric, compuse din bogate ornamente executate în tehnica sculpturii ajurate[113] (fig. 32). Aceluiaşi artist îi mai pot fi atribuite, pe seama anumitor „caracteristici estetice comune” cu piesele indicate anterior, decoraţiunile sculptate şi aplicate pe coronamentul uşilor împărăteşti (fig. 33) şi pe ale celor diaconeşti.

În anul 1792, s-a căzut la învoială cu acelaşi sculptor neamţ asupra preţului cuvenit pentru cioplirea artistică a ornamentelor „catedrei”, cum mai era denumit amvonul (fig. 35), precum şi pentru ceea ce urma să fie cheltuit cu achiziţionarea celor 4 stânjeni de lemne, de care era nevoie pentru croirea acelui obiect. Şi tot atunci i s-a solicitat lui Eber Hoart să execute jilţul arhieresc (fig. 37, 37, 38), urmând ca în 1793 să-i fie comandate două piese destinate mobilării sanctuarului: „catapeteasma” prestolului şi masa proscomidiei. Proscomidiarul se păstrează, așa cum am afirmat anterior, în muzeul din fosta casă episcopală. Baldachinul care acoperea odinioară Sfânta Masă a fost îndepărtat la un moment dat, elementele din care era alcătuit risipindu-se aproape în totalitate, cu excepţia doar a câtorva fragmente de ornamentaţie (fig. 34) și a postamentului care integrează într-un mod îngrijit, pe cele patru laturi, prestolul din piatră așezat de episcopul Aron cu prilejul sfinţirii bisericii (fig. 5). Există însă o descriere a celor două obiecte făcută de protopopul Emilian Cioran, pe vremea când încă puteau fi văzute în absida bisericii: „În altar, deasupra prestolului, se află un baldachin sculptat din lemn, fixat pe patru stâlpi bogaţi în ornamente. Ochiul atotvăzător al Tatălui, în o aureolă triunghiulară, înseamnă darul lui Dumnezeu care ca o umbră se revarsă asupra prestolului. Un asemenea baldachin e şi la Proscomidie, ambele sculptate şi aurite de Eber Hoart «săpătoriu de flori». La Proscomidie aflăm pe «Ioan Zugrav». Îmbrăcămintea cea mai veche, de pe prestol, în mătasă, e dată de Apostol a lui Hrizea Banul care a stat în Răşinari în veacul al XVIII-lea, luând de soţie pe fata dascălului Aleman Galea”.

Poleirea tuturor acestor obiecte sculptate s-a efectuat începând din anul 1792, şi până în 1795, de meşterul maghiar Kriştov Kalman (Kristóf Kálmán), „fărgoltăr” din Sibiu.

*

Autorul acestor mobile sculptate este identificat de preotul Savva Popovici cu „un neamţ anume Eber Hoart născut de la Buda pitehaur adecă săpător de flori”. Luând în considerare maniera în care autorul documentului a românizat numele proprii străine, precum de pildă cel maghiar „Kristóf” (notat Kriştov), ori cele comune germane, desemnând practicanţi ai unor meşteşuguri, precum fărgoltăr (Vergolder) şi pitehaur (Bildhauer), am putea admite că şi forma „Eber Hoart” a rezultat, de fapt, din adaptarea fonetică aproximativă a numelui german Eberhardt.

Ipoteza ar putea fi sprijinită de faptul că în perioada la care ne referim era atestat în zonă un artist cu același nume. Uzând de o informaţie culeasă dintr-un registru de stare civilă, autorul, din anul 1886, al unei liste de artişti transilvăneni îl pomeneşte printre aceştia şi pe un anume Franz Eberhardt, sculptor din Sibiu, decedat în acest oraş, la vârsta de 45 de ani, în 12 ianuarie 1799. Istoricul Jósef Biró îl consemnează şi el pe sculptorul Franz Eberhardt, în legătură cu contribuţia avută de acesta la decorarea interioară a Catedralei episcopale romano-catolice din Oradea, afirmând că la momentul venirii în Transilvania, artistul deţinea cetăţenie maghiară[118].

Dacă admitem că Eber Hoart şi Franz Eberhardt au fost una şi aceeaşi persoană, atunci informaţia pe care o comunica Jósef Biró cu privire la provenienţa sculptorului este confirmată prin documentul de la Răşinari, în care se menţionează că acesta s-a „născut la Buda”. Mai mult, este posibil ca o asemena constatare să conducă către formularea unei alte supoziţii cu privire la originea sa şi anume că exista un grad de înrudire între el şi sculptorul Anton Eberhard (1725 – 1768), Franz fiind poate chiar fiul acestuia. Anton (Antal) Eberhardt era originar din oraşul Györ, unde şi-a însuşit meşteşugul artistic, devenind scupltor, la fel ca şi fratele mai mare, Johann (Janós), iar un alt frate de-al său, Joseph (József), a fost tâmplar. În jurul anului 1750, sculptorul Anton Eberhard avea să se stabilească la Buda, drepturile cetăţeneşti fiindu-i recunoscute în 1756. Din bogata sa activitate artistică desfăşurată la Buda, s-au ales numeroase statui ori decoraţiuni sculptate în lemn şi piatră, executate pentru mai multe biserici parohiale ale oraşului: „Sfinţii Petru şi Pavel” – Óbuda (1744-1749), „Sfânta Ecaterina” (1752), „Adormirea Maicii Domnului” – Nagykovácsi (unde a colaborat cu fratele său, realizând, în 1754, altarul principal, iar în 1761, altarele laterale), „Sfânta Ana” (altarele laterale, 1767, 1768) sau biserica franciscană (Belvarosi Ferences Templom).

Franz Eberhardt alias Eber Hoart se năştea la Buda în 1754, într-o perioadă în care sculptorul Anton Eberhardt era locuitor al metropolei, aşteptând să-i fie recunoscut statutul de cetăţean, şi se afla în plină activitate artistică. Ţinând seamă de asemenea circumstanţe, faptul înrudirii celor doi devine extrem de plauzibil. Se ştie că Franz a început să practice meşteşugul cioplirii lemnului, ca artist independent, deci cu o formaţie împlinită, în jurul vârstei de 20 de ani, ceea ce ar indica posibilitatea ca el să-şi fi început instrucţia foarte devreme, cum se întâmplau lucrurile cu odraslele de artişti. A ales să-şi croiască drum către împlinirea profesională părăsind Buda, pentru a-şi transfera activitatea în Transilvania, cu un prim popas făcut, cel mai probabil, la Oradea. Anumiţi istorici i-au atribuit în mod eronat realizarea, încă din 1761, a unor sculpturi destinate bisericii minorite din Arad, fapt imposibil să se fi petrecut atunci, întrucât la momentul invocat sculptorul era în vârstă de doar 7 ani. Cert este că activitatea sa este atestată documentar pentru prima dată în legătură cu decorarea cu statui din lemn şi ornamente vegetale sculptate a altarelor catedralei episcopale romano-catolice din Oradea, realizate după anul 1777. În „registrul de socoteli (20 iulie 1785) al canonicului Iosif Solomon” era înregistrat, alături de mai mulţi artişti cioplitori în piatră sau lemn, şi „Francisc Eberhardt (… înscris cu o sumă de 5380 de florini)”. I-a mai fost „atribuită executarea altarului bisericii evanghelice de la Hărman (jud. Braşov)”, din anul 1779. Probabil cu puţin înainte de resfinţirea, în 1786, a bisericii parohiale cu hramul „Sfinţii apostoli Simon şi Iuda” din localitatea Cetăţuia (magh. Csatószeg, com. Sânsimion, Jud. Harghita) artistul a realizat „piesele figurative ale altarului” din acest edificiu de cult romano-catolic, dar posibil şi decoraţiile sculptate ale amvonului.

*

Nu știm când s-a stabilit Franz Eberhardt la Sibiu, însă putem presupune motivul pentru care s-a simţit atras de acest oraş. Marcată până la venirea austriecilor în Transilvania de austeritatea spiritului protestant, ambianţa urbană a Sibiului s-a modificat, îndeosebi în ultimele două sau trei decenii ale secolului al XVIII-lea, când s-a înregistrat o intensă activitate de construire a unor edificii religioase, aparţinând cultelor romano- şi greco-catolic, reformat sau ortodox, precum şi a unor clădiri cu destinaţie rezidenţială, cum au fost cele ridicate de guvernatorul Samuel von Brukenthal, concepute arhitectural și decorativ în maniera barocului tardiv, însă cu tot mai pronunţate note clasicizante. Toate aceste edificii au fost împodobite cu statui şi bogate profiluri ornamentale sculptate, atât la nivelul frontispiciului principal, cât şi în interior, activitate care a solicitat prezenţa în oraşul de pe Cibin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, a unor cioplitori în piatră sau lemn şi stucatori străini, germani şi austrieci, ori proveniţi din alte centre artistice transilvănene[128]. Era firesc ca şi în mediul româneasc, ctitorii bisericilor care se înălţau ori se înfrumuseţau în această perioadă, în oraş ori în sate din apropiere, cum era Răşinariul, să solicite colaborarea unora dintre aceşti meşteri, iar din dorinţa de a se integra deplin în societatea urbană să promoveze, prin operele pe care le-au comandat, noile stiluri artistice apusene. Practic, în toate aceste lăcaşuri de închinare, producerea mobilierul liturgic s-a datorat în exclusivitate unor meşteri străini, şi poartă peste tot amprenta eclectismului stilistic specific sfârşitului secolului al XVIII-lea.

*

Considerându-le în cadrul creaţiei sculptorului Franz Eberhardt, fără îndoială mai extinsă, în raport cu ceea ce i se atribuie în prezent, ansamblul obiectelor de mobilier pe care le-a executat pentru biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Răşinari manifestă caracterul cel mai complex, vădind nivelul superior de experienţă artistică şi tehnică la care s-a ridicat meşteşugul său, în perioada ultimilor ani ai vieţii, şi-l recomandă ca pe unul dintre cei mai înzestraţi sculptori transilvăneni din epocă.

Repertoriul impresionant de divers al motivelor decorative care l-au inspirat pe Franz Eberhard în ornamentarea pieselor de mobilier sculptat executate la Răşinari, la fel ca pretutindeni unde a fost invitat să-şi exercite talentul şi măiestria, este comun cu al artiştilor contemporani, angajaţi să contribuie la aspectul somptuos al interioarelor din bisericile ori palatele sibiene. Felul în care a izbutit să organizeze noianul de elemente din care se alcătuiesc compoziţiile sale vădește, de asemenea, o caracteristică dominantă din arta acelei perioade, orientată către exprimarea prin procedee plastice a raportul echilibrat dintre sensibilitate şi raţiune. Tendinţei analitice în interpretarea formelor preponderent inspirate din universul vegetal: ghirlandele din frunze de acant, de laur, de stejar, împodobite cu flori de trandafir, de floarea soarelui și mac, ori cu diverse fructe: struguri, granate, pere, prune, tărtăcuţe, în asociere, pe alocuri, cu panglici și urne, îi corespunde un efort de sinteză, manifestat la fel de evident. Geometrizarea şi dispunerea simetrică a ornamentelor vegetale face ca aceste decoraţiuni, naturaliste în aparenţă, să fie în esenţă foarte ordonate şi arhitecturale.

*

Se mai cuvine ca în final să ne referim la autorul imaginilor pictate în cursul acestei din urmă perioade şi anume a celor aplicate pe crucifixul cu molenii şi a celor distribuite pe corpul şi coroana amvonului. Costul, reprezentând o sumă de 714 florini, s-a calculat, potrivit dării de seamă întocmite la 1795, în schimbul realizării „raspetiei” şi a celorlalte ornamentaţii sculptate aplicate iconostasului. Plata s-a făcut însă, din câte putem înţelege, în mod distinct: „pe făcut”, deci pentru execuţia decorului sculptat, şi „pe zugrăvit”, retribuindu-se astfel şi artistul pictor care a fost autorul icoanei – crucifix. Presupunând că era cel mai firesc ca meşterul principal care zugrăvise cu un deceniu mai devreme icoanele tâmplei, Gheorghe fiul lui Iacov din Răşinari, să fie şi autorul imaginilor care s-au pictat pe mobilierul liturgic intrat între timp în zestrea bisericii, identificând şi posibilele iniţiale ale numelui acestui zugrav, notate la baza crucii de pe iconostas, Saveta-Florica Pop i-a atribuit lui paternitatea acestor opere. „Gheorghe va reveni la Răşinari la 1795, moment în care realizează crucea cu Răstignirea şi moleniile, la care se adaugă amvonul, piese care evocă o puternică influenţă a barocului, atât prin maniera de pictare cât şi prin cea de decor. Iniţialele G.B. aplicate la baza crucii cu Răstignirea, de o parte şi de alta a picioarelor lui Hristos, atestă – în opinia cercetătoarei – opera lui Gheorghe Zugravul. Această manieră de a semna operele, folosind iniţialele, este frecvent întâlnită în creaţia acestuia. De obicei folosea G.Z. (Gheorghe Zugrav), de data aceasta considerăm că zugravul a vrut să-şi etaleze în comunitatea de baştină condiţia socială, cea de boier, în care a fost investit Iacov Zugravul, tatăl său. De calificativul boier Gheorghe a uzitat în creaţia sa începând din anul 1782, prin pisania din biserica de la Valea Largă (com. Sălciua, jud. Alba)”.

Dacă însă analizăm cu atenţie inţialele majuscule la care face referire Saveta-Florica Pop, constatăm că cea de-a doua literă este „В” (Vede, corespunzătoare caracterului latin al literei „V”) şi nu semnul înrudit ca formă, însă deosebit totuşi, al slovei „Б” (Buke, corespunzătoare caracterului latin al literei „B”) din alfabetul chirilic. Că este aşa, o dovedeşte cât se poate de clar folosirea ambelor caractere în scrierea apelativului Bogoslov (Б[O]ГОСЛОВ), asociat numelui sfântului apostol şi evanghelist Ioan (Teologul), notat în dreptul imaginii sale de pe icoana-molenie montată în dreapta crucifixului (fig. 41). Mai mult, cele două slove chirilice (Г: В:) sunt dispuse ceva mai jos decât picioarele pironite ale Mântuitorului şi în vecinătatea craniului cu oase încrucişate, de la baza crucii (fig. 42), pe care cele două litere par să le indice. Şi aşa este, întrucât între vechile simboluri care însoţesc imaginea Răstignirii, în iconografia răsăriteană, aceste oseminte sunt uneori denumite prin cuvântul slavon глава (glava, însemnând căpăţână) notat fie în forma abreviată Г: В:, fie în cea Г: А:, corespunzătoare iniţialelor cuvintelor care compun sintagma ГЛАВА АДАМА (Glava Adama, însemnând ţeasta lui Adam), menită în acest context să evoce acea tradiţie pioasă, potrivit căreia sângele scurs din rănile Mântuitorului răstignit a spălat craniul protopărintelui Adam.

Prin urmare, atribuirea ipotetică a picturii raspetiei lui Gheorghe Zugravul nu se mai poate susţine, fiind de altfel improbabilă şi dacă am considera-o din perspectiva stilului diferit pe care-l evidenţiază operele acestui artist şi nu mai departe icoanele zugrăvite de el pentru tâmpla răşinăreană. Există în schimb o similaritate, care se impune în mod izbitor, între această lucrare şi pictura icoanei crucifix realizată, între 1797-1799, de pictorul sibian Joseph Neuhauser, pentru a încorona iconostasul bisericii „Schimbarea la Fată”, a companiei negustorilor „greci” („romei”) de la Sibiu (fig. 43).

Prin urmare, n-ar trebui să surprindă implicarea în realizarea unor lucrări de pictură la biserica din Răşinari a acestui artist de origine austriacă, stabilit la Sibiu din anul 1785 şi care până când a murit, la 48 de ani, în 1815, a funcţionat ca maestru de desen la Şcoala normală a Orfelinatului Theresian. Colaborarea sa cu românii din Sibiu e atestată de pictura iconostasului pe care se ştie că a executat-o în vara anul 1795, în biserica unită românească din Măierimea de peste Cibin, lucrare distrusă către jumătatea secolului trecut, dar a cărei imagine ni se mai păstrează într-o fotografie de epocă. Este posibil să fi fost legat printr-un angajament şi de ortodocşii locuitori ai aceleiaşi suburbii, cu alte cuvinte să-i fi fost comandată pictura „raspetiei” iconostasului din biserica „Sf. Luca” de pe Strada Lungă, tărnosită în 1791 de episcopul Gherasim Adamovici. Edificiul, mult modificat în perioada ultimului secol, mai deţine încă uşile împărăteşti originale, crucea cu molenii şi două sfeşnice, acestea fiind cel mai probabil operele sculptorului Franz Eberhardt. Pictura realizată atunci pe crucifix şi pe molenii a fost între timp anulată prin repictări, însă din ceea ce se mai distinge, chiar cu dificultate, într-o fotografie veche a interiorului bisericii, despre felul cum arătau odinioară reprezentările iconografice aplicate pe suportul acestor piese, s-ar putea admite ipoteza zugrăvirii lor tot de către Joseph Neuhauser.

Să mai adăugăm că imaginile evangheliştilor, care sunt dublaţi de simbolurile lor, din medalioanele care decorează corpul amvonului de la Răşinari au fost compuse în mod foarte asemănător în reprezentările aceloraşi sfinţi de pe iconostasul pictat de Neuhauser în biserica unită din Maierii Sibiului. Lucrul acesta se poate evidenţia pe vechea fotografie a tâmplei dipărute, îndeosebi în icoana sfântului evanghelist Luca, modul în care îi este asociată figura simbolică a viţelului fiind similar cu felul reprezentării aceluiaşi sfânt pe amvonul de la Răşinari.

În privinţa altor două imagini pictate pe piese de mobilier, se poate atribui lui Pop Ioan Grigorievici zugrăvirea icoanei „Mântuitorului binecuvântând”, de pe panoul montat sub coronamentul tetrapodului, probabil şi a panoului montat sub baldachinul proscomidiarului, astăzi foarte înegrit de funingine, pe care se distinge reprezentarea temei „Iisus-Prunc în potir”, în timp ce autorul icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul – Platitera”, care decorează chivotul aşezat pe sfânta masă, sculptat de Franz Eberhardt, rămâne deocamdată anonim.    

*

Procesul zidirii bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Rășinari, al decorării cu picturi murale și icoane, al înzestrării acesteia cu preţioase piese de mobilier, vase și văluri liturgice, s-a desfășurat în decurs de aproape jumătate de secol, între 1752 și 1798, constituind probabil cel mai complex și elaborat proiect artistic din mediul ecleziastic românesc transilvănean al veacului al XVIII-lea. A fost și una dintre puţinele întreprinderi obștești girate de atâţia episcopi ardeleni, de la Petru Pavel Aron și Dionisie Novacovici, la Sofronie Chirilorvici, Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici. Ȋnaltului lor patronaj, de care s-ar cuveni să ţinem în primul rând seama, i s-au adăugat vrednicia și entuziasmul unor preoţi și protopopi, precum Tatomir, Vasilie, Șerb, Savva și Alăman Popovici, cu care au știu să administreze resursele acumulate în permanenţă din prinosul și evlavia rășinărenilor. Și tot acestor corifei le revine meritul de a fi transformat înfăptuirea lor într-un manifest identitar, expresie a civilizaţiei, culturii și spiritualităţii românești din Ardeal. Ȋnspirată din programul arhitectural post-bizantin de tradiţie muntenească, biserica din Rășinari a fost concepută la dimesniuni care depășesc obișnuitele spaţii ecleziastice din Valahia Transalpină. Turnul-clopotniţă, înălţat pe latura apuseană, este unul dintre cele mai impresionante care s-au zidit vreodată la biserici românești, contribuind atât la sporirea efectului monumental, cât și la expresia de sinteză a stilurilor, specifică construcţiilor de cult din această parte a ţării. Forţa economică de care dispunea Rășinariul încă din perioada veacului al XVIII-lea, a permis angajarea celor mai înzestraţi meșteri pentru decorarea clădirii. Au fost cooptaţi, cum era firesc să se întâmple într-un centru artistic cu aleasă tradiţie, o parte dintre zugravii locali ori proveniţi din satele învecinate: Ivan și Nistor, Stan și nepotul său de frate, Gheorghe, Oprea Popovici și Ioan de la Poplaca. Alţii au fost chemaţi de dincolo de munţi, din Țara Românească. Legaţi prin obârșie de Câmpulung, iar prin meșteșug de tradiţia artei brâncovenești, aceștia au fost Ioan Tâmplarul și zugravii, tată și fiu, Grigorie Ranite și Ioan Grigorievici. Pe cei din urmă avea să-i înfieze Ardealul, absorbindu-i într-un curent artistic care dobândea, graţie și contribuţiei lor, o tot mai evidentă specificitate. Sinteza originală a stilului picturii transilvănene s-a produs inclusiv în creuzetul constituit de șantierul deschis pentru mai multe decenii la Rășinari. Infuziei substanţiale de elemente inspirate din tradiţia artei muntenești i-a corespuns în contrapunct tendinţa asimilării unor formule stilistice occidentale, evidenţiată în expresia icoanelor zugrăvite de Gheorghe fiul lui Iacov și, încă mai pronunţat, prin opţiunea rășinărenilor de a încredinţa mobilarea bisericii unor artiști proveniţi din Apusul european, sculptorul Franz Eberhardt și pictorul Joseph Neuhauser. Această orientare va deveni predilectă, reflectându-se în stilul occidental în care se încadrează, din punct de vedere arhitectural și decorativ, noua biserică cu hramul „Sfânta Treime”, clădită în decursul primelor două decenii ale secolului al XIX-lea la Rășinari.

Sursa: muiseikon.ro

Răspunde