Opinii Povești

Legenda cetății

Drumețule, data viitoare când pașii te vor purta pe cărările din Rășinari și împrejurimi, privește cu băgare de seamă! S-ar putea să găsești uriași!

„Când a fost, când nu, destul că de fost au fost pe lume uriaşi. Doi dintre ei, frați buni, ar fi trăit chiar prin părţile acestea. Cum se apropie iarna şi nu aveau sălaşuri trainice, au hotărât să-şi ridice fiecare câte un palat, unul pe dealul de la Cisnădioara, celălalt pe cel de la Răşinari, căruia i se zice astăzi Cetăţuia.
Zis şi făcut. S-au apucat ei de treabă, răsturnând stânci şi bolovani, săpând adânc şi legând totul cu mortar. După o vreme zidurile au început să se înalte şi să ia formă.
Într-o zi, răşinăreanul strigă către frate-său din Cisnădioara (că din vârful dealurilor se vedeau binişor unul pe altul):
—Văd că mai ai ceva de lucru, frate. Eu sunt aproape gata.
—Mai am oleacă, dar în câteva zile, dacă îmi ajută Dumnezeu, isprăvesc şi eu.
—Dar fără ajutorul lui Dumnezeu nu poţi isprăvi? Eu isprăvesc azi, mâine şi fără ajutorul lui Dumnezeu.
—Vorbeşti cu păcat, frate, zise cisnădioreanul. Fără ajutorul Celui de Sus nu putem face nimic.
—Fleacuri. N-am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îmi pot face singur palatul.
În clipa aceea se stârni ca din senin o furtună şi un vuiet, de se cutremura pământul. Cât era de uriaş răşinăreanul a trebuit să se întindă pe pământ ca să nu fie luat de viforniţă. Din palatul lui se rostogoleau stâncă după stâncă, bolovan după bolovan, de n-a mai rămas din el decât fundamentul. Când furtuna a încetat şi a văzut răşinăreanul ce s-a ales de munca lui, să înnebunească. A întors capul spre palatul lui frate-său şi când a văzut că e neatins, de ciudă a pus mâna pe stânci şi bolovani aruncându-le într-acolo ca să-l dărâme. N-a nimerit în clădire, dar l-a lovit cu o stâncă pe frate-său, omorându-l. A pus mâna apoi pe altă stâncă şi mai mare, dar aceasta era atât de grea, încât l-a răsturnat, rostogolindu-se pe râpă la vale. Pe vremea aceea råpa sau povârnişul acela iute de către sat nu se plantase cu puieţi de pin, din care a crescut pădurea deasă de astăzi care domoleşte şi înghite şuvoaiele repezi care ar spulbera căsuţele din vale.
Uriaşul s-a prăvălit, din stâncă în stâncă, până jos, unde a rămas nemişcat. Era acolo un schit de călugări, de la care şi-a luat atunci numele şi apa Ştezii de azi. I se zicea atunci Valea Călugărenilor. Aceştia l-au luat pe uriaş şi l-au îngropat pe locul în care este astăzi grădina Barcianu.
Pe zidurile fundației palatului-cetate au crescut arbori, tufişuri şi copaci, dar ele se pot vedea bine şi astăzi”, scrie Corneliu Lubinschi în cartea sa „Legende rășinărene”.


foto: La pas prin Rășinari

Răspunde