La Sebeșu de Jos, boștinăritul are o tradiție care începe din epoca baronului Brukenthal și care a înflorit în secolul XX. Dar oare mai are și viitor?
Vechile meșteșuguri din satul Sebeșu de Jos sunt descoperite în cadrul proiectului „Drumul spre lumină” al Primăriei comunei Turnu Roșu, în zilele de 13 și 14 august. Turiștii, dar și copiii din sat au ocazia să afle mai multe despre stupii de albine, teascul unde se prelucrează ceara și atelierul de lumânări unde se obține materia finită pentru care Sebeșu de Jos este renumit în toată țara.
„În localitatea noastră, tradiţia populară, istoria, legenda şi istoria şi-au dat mâna în cel mai armonios chip! Ocupaţia specifică a zonei a fost comerțul cu faguri şi boștină care erau colectați de pe întreg cuprinsul ţării şi prelucrați într-un teasc specific din satul nostru, obţinând astfel ceara şi ulterior lumânări! Vă invităm să redescoperim împreună întreg procesul de la albină la lumină în 13-14 august!”, transmite Elena Mangu, viceprimarul comunei Turnu Roșu.
Ceara, averea sebeșenilor
Boștinarii povestesc că baronul Samuel von Brukenthal i-a încurajat pe țăranii aflați pe moșia sa să se apuce de prelucrat ceară. Spirit modernist, el credea în viitorul unei industrii incipiente. Sebeșenii s-au apucat să umble în lung și în lat prin Transilvania, după boștină. Au construit niște teascuri făcute integral din lemn, care mai sunt folosite și azi. Ceara rezultată era trasă în „sloiuri” sub formă de vase de lemn.
Sloiurile de culoare alb-gălbuie erau considerate cele mai pure și aveau un preț mai mare. Mergeau să cumpere boștină din zonele de șes, o prelucrau în sat, apoi plecau să vândă ceară și lumânări din ceară peste tot în Imperiul Habsburgic, dar ajungeau și în Țările Române sau chiar în Imperiul Țarist. Încet-încet, s-au format neamuri de boștinari care își aveau bine delimitate zonele de unde colectau boștina, nu-și încălcau teritoriile. Afacerile cu apicultorii se perfectau printr-o simplă strângere de mână, fară chitanțe sau martori.
După Primul Război Mondial, unii localnici au plecat la muncă în America, de unde s-au întors cu mulți bani. Așa au deschis mici făbricuțe de lumânări, au cumpărat multe mijloace de transport și plecau în caravane impresionante să aducă boștina sau să vândă ceara. În această perioadă cea mai fertilă din existența satului, locuitorii și-au refăcut o biserică impozantă, au ridicat case frumoase, au apărut mai mulți proprietari de teascuri, iar aceștia, fiind plătiți în natură – un kilogram de ceară pentru folosirea instalației timp de 24 de ore -, nu au mai fost nevoiți să umble pe drumuri. Boștina transformată în sloiuri de ceară curată era apoi dusă unor negustori tot din sat, care aveau filierele pe care o vindeau fabricilor de lumânări, de cosmetice, de medicamente sau pentru matrițe fine, din țară și din străinătate – în Cehoslovacia, Polonia, Germania, Italia. În Sebeș a apărut și meșteșugul lumânăritului, cu negustori ce își vindeau produsele la biserici, mănăstiri, prin sate sau le schimbau pe grâne, pe legume și fructe ce nu se fac la munte. Monedă de schimb și tezaur nesupus inflației, a fost o vreme când ceara era la mare preț. Fetele sebeșenilor primeau ca zestre calupuri însumând sute de kilograme de ceară. Oameni umblați, dinamici, cu o inteligență practică, boștinarii au învățat să trăiască mai bine decât agricultorii, și asta se vede și azi în casele-cetate, solide, acoperite cu țiglă, în rânduiala și curățenia curților.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Sebeșu de Jos devine cel mai cunoscut sat din țară cu un număr mare de boștinari, care au dezvoltat o întreagă industrie în prelucrarea produselor din ceară. În 1960, aici erau nu mai puțin de 115 boștinari. „Acum, doar câțiva se mai ocupă cu negoțul cu boștină. Mai există și sunt funcționale câteva teascuri. Piața ar fi fabricile de produse cosmetice care caută ceară curată. Totuși, în Sebeș, a rămas în mod misterios, conservată, o tradiție de boștinar pe care o respectă toată lumea”, spune Elena Mangu.