Strada Cetății

Vești și povești să le-ndrăgești!

Părintele Constantin Necula: Înfricoșătoarea Judecată de Acum!

timp de citire 5 min

Pe la vămi – cum va fi și la A Doua venire la vămile văzduhului, după gândirea Sfântului Vasile cel Nou – oamenii simpli fac gesturi mărețe. Fără emfază, fără a aștepta aplauze și fără altă funcție decât aceea de creștin. Rup pâine, dau apă, împart casele, ajută pe cei bolnavi. Trupește și sufletește. Sunt oameni. Împlinesc nu doar cuvintele Evangheliei din Duminica aceasta (Matei 25, 31-45) ci chemările la Bine ale Mântuitorului. Oameni care plâng cu oameni. Oameni care nu-și uită omenia.

Suntem în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Și, vai nouă, vedem cât de puțin reprezintă asumarea Ortodoxiei spectaculare, de fațadă. De fapt, sub ochii noștri se petrece Judecata de Acum. Lăsatul secului de carne, ne lăudăm noi, dar vedem cum inclusiv în numele credinței unii nu se lasă de carne de frate. Nu cred că există o expresie mai amplă a neputinței noastre decât ceea ce vedem acum pe ecrane ori, Doamne ferește, oricând sub ochii noștri. Constatăm că nu contează decât vorbele, multe, stufoase și bine rostite, vorbele și interesele penibil-financiare a cine-știe cărui trepăduș guvernamental ori a vreunui investitor în tricouri și crampoane. Europa la Judecata de Acum.

Pe la vămi – cum va fi și la A Doua venire la vămile văzduhului, după gândirea Sfântului Vasile cel Nou – oamenii simpli fac gesturi mărețe. Fără emfază, fără a aștepta aplauze și fără altă funcție decât aceea de creștin. Rup pâine, dau apă, împart casele, ajută pe cei bolnavi. Trupește și sufletește. Sunt oameni. Împlinesc nu doar cuvintele Evangheliei din Duminica aceasta (Matei 25, 31-45) ci chemările la Bine ale Mântuitorului. Oameni care plâng cu oameni. Oameni care nu-și uită omenia. Care refuză să se prefacă a fi creștini și asumă, asumă cu subiect și predicat întreaga chemare a Domnului Iisus Hristos. Împăratul din textul Evangheliei – cine altul decât Hristos – se arată flămând, însetat, străin, fără de îmbrăcăminte, bolnav și lipsit de libertate! Priviți-l. E lângă noi. E Împăratul-Fratele nostru. E aproapele nostru cel făcut mai aproape de Întruparea Domnului Hristos. Cine crede în Evanghelie nu-și poate scuza agresiunile, limitarea frustrată și răutatea prin Evanghelie. Smerenia Domnului e prea adâncă pentru a putea suporta comparații. O smerenie arată cu plugul umilirii, a trădării pe care mereu, generație după generație, firea umană o aduce firii divine, refuzându-i împreuna-lucrare.

Gesturile oamenilor pentru oameni. Nu sunt simple. Am descoperit zilele acestea că nu suntem pe atât de săraci cum ne credeam și că putem rupe sărăcia noastră să dăm și aproapelui. E puțin lucru? Nu. E Judecata de Acum. E judecarea propriei noastre așezări în credință și a propriului nostru demers creștin. Nu avem nevoie de legi pentru asta. Avem nevoie de Hristos. E vremea în care cei mai neașteptați oameni fac gesturi cu totul neașteptate. Părea că pandemia e lucrul cel mai grav. Și era. Acum vedem că mai gravă ne este ura, lașitatea cu ifose războinice, îndărătnicia și invidia. Invidia, păcatul prieteniei. O lume întreagă judecă acum efortul oamenilor de a rămâne oameni. Și se aude un oftat dramatic. Oamenii din Evanghelie îl întreabă pe Împărat: „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav și în temniță și am venit la Tine?” (Matei 25, 37-39). Și noi facem la fel. Răspunsul pentru noi este același: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Au trecut peste noi doi ani de boală și manipulare a libertăților noastre, cu fanatisme și răniri, cu morți, cu prea mulți morți, parcă. Acum ne suflă peste suflete Crivățul unui război ce devastează tot ce credeam despre societatea umană, despre idealurile ei – unele, e adevărat, fundamentate pe morale fără temei. Ne războim cu moartea și ne prefacem tari și puternici. Nu. Nu suntem. Suntem la fel de fragili ca puștiul acela pe bicicletă zdrobit de o bombă căzută în orașul copilăriei lui nesfârșite. Cât se va fi bucurat că are o bicicletă a lui și numai a lui…

Judecata de Acum, a propriei noastre comunități, înseamnă și Judecata puterii Bisericii noastre de a rămâne Biserică. Cain și Abel sunt mereu pictați în Altar pentru a ni se aduce aminte că nicio ucidere de frate nu rămâne fără „semn, fără urmări. Fără ca lumea să știe că ești ucigaș. E pictat în absida altarului în opoziție cu Jertfa cerută și neîmplinită, firesc, a lui Avraam. În ambele situații Dumnezeu este acolo. Și Judecă. E Viu și intervine, nu lasă nimic doar la voia istoriei care, în fapt, nu există decât prin prezența Lui.

Cu ochii măriți de falsă mirare, cei din grupul de-a stânga (vai, vai!) aud cuvintele acestea: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților în focul cel veșnic, care este gătit diavolului ți îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 41-43). Răspunsul la lipsa de acțiune în favoarea flămândului, însetatului, înstrăinatului și celui lipsit de acoperământ, bolnavului ori întemnițatului – acum poate ne-am amintit ce înseamnă o țară arestată – este iadul. Pe care-l vedem din plin. Pe care unii îl admiră și-l declară ca fiind dreptul agresorului de a se transforma în diavol ori înger de-al acestuia. Cred că Evanghelia este mereu în desfășurare. Tot ceea ce a rostit Domnul Hristos rămâne nu doar valid, ci s-a validat în mii și mii de clipe ale istoriei. Postul începe cu această Evanghelie și pentru a ne aduce aminte că postirea nu e chestiune de vorbe ci de fapte, de trăiri, sumă de empatii de susținere. Și că la capătul postirii dincolo de Bucuria Învierii și o dată cu ea este bucuria aceasta de a rămâne oameni. să fim fermi în creștinismul nostru. E Judecata de Acum!


Lasă un răspuns