Opinii

Proverbele, comori ale spiritualităţii poporului român

Preotul, profesorul, compozitorul, muzicologul şi dirijorul sibian Gheorghe Şoima a desfăşurat o deosebit de bogată activitate.


Opera sa este în curs valorificare, unele lucrări, care nu au putut fi cunoscute sub regimul comunist, fiind scoase la lumină în ultimele decenii. Numele său este prezent în dicţionarele de teologie, dar și în cele de muzică și muzicologie,  iar în semn de preţuire, una dintre străzile Sibiului îi poartă numele.

În “Calendarul bunului creştin” din 1984, Gheorghe Șoima publica un articol despre provebele românești, pe care îl redăm în cele ce urmează.

Proverbele, comori ale spiritualităţii poporului român

Proverbele exprimă învăţăminte trase din viaţă, din experienţa socială. Unii oameni pot păţi multe, bune şi rele, fără să înveţe nimic din toată această experienţă, dar poporul ştie să desprindă din experienţa sa adevăruri de mare valoare practică.

Unele proverbe au asemănări cu cele scrise de înţeleptul Solomon; altele însă au izvorât din înţelepciunea populară, desigur insuflată tot de Sus. Toate popoarele au proverbe; unele comune, altele cel puţin cu câte o trăsătură sau mireasmă aparte. Din mulţimea proverbelor poporului nostru să analizăm câteva.

Gheorghe Şoima
Gheorghe Şoima

Iată unul, plin şi el de adevăr, deşi cu o circulaţie mai rară: “Aprinde lumânarea înainte de a se face noapte!” Este un proverb care sfătuieşte în general la pregătire din bună vreme. Nu este străin nici de acela care spune că “omul înţelept îşi drege sania vara, iar carul, în timpul iernii”. Dar cum de este adevărat proverbul (cu aprinderea lumânării) chiar în termenii lui? De ce “înainte”. Pentru că, aprinzând lumânarea după ce s-a lăsat întunericul nopţii, nefiind obişnuit treptat cu lumina lumânării (astăzi, cu cea a becului electric) ochiul se va simţi atras puternic de lumină şi nu va fi în stare să vadă bine lucrurile din casă. Aceasta, cel puţin la început. Şi iarăşi, trecerea de la întuneric la lumină va veni prea dintr-o dată, fără să se poată deprinde ochiul. Proverbul se potriveşte şi cu privire la lumina minţii, mai ales că lumânarea care revarsă lumină asupra adevărurilor nu poate fi aprinsă uşor. Puterea înţelegătoare a minţii trebuie exercitată din bună vreme, pornind de la înţelegerea răspunsurilor la întrebările mai uşoare, până la cele mai grele de dezlegat. “Aprinderea” acestei lumânări mintale se face din timp, prin meditaţii şi rugăciuni, împreunate cu post. Numai astfel te poţi pregăti pentru înlăturarea întunericului necunoaşterii răspunsului la marile întrebări cu privire la om, lume şi Dumnezeu, pe cât este cu putinţă pe pămînt. Deci în toate bunele privinţe, “aprinde lumânarea înainte de a se face noapte”. Să trecem acum la proverbul: “Dumnezeu te pedepseşte pe unde ai păcătuit”. Te pedepseşte nu din mânie, căci El este însăşi iubirea (Ioan 4, 8). Iar dacă în Sfânta Scriptură aflăm atâtea lucruri în care se vorbeşte de mânie şi răzbunarea lui Dumnezeu, acestea nu sunt decât moduri de exprimare omenească. Căci, în realitate, Dumnezeu nu pedepseşte ci foloseşte un mijloc dureros, ultimul, după ce învăţătura (porunca), îndemnul şi nici chiar ameninţarea nu au folosit la ocolirea păcatului şi la îndreptarea celui păcătos. Fapt este că, în mod firesc, boala pedepsitoare vine în acea parte a trupului sau a vieţii sufleteşti care a slujit păcatului, adică plăcerii egoiste. Lacomul şi băutorul se îmbolnăvesc de stomac, ficat sau de alt organ intern, fumătorul va suferi de o boală de plămâni sau ficat, cel ce a păcătuit minţind, înjurând, blestemând sau spunând glume necuviincioase se va îmbolnăvi de o boală sufletească, sau poate chiar de una a gurii, buzelor sau a limbii. Şi totuşi, nici în ceasul al unsprezecelea nu este prea târziu; mai există posibilitate de vindecare trupească şi sufletească. “Foamea se uită la poarta omului harnic, dar nu îndrăzneşte să intre”. Iată un alt proverb plin de înţeles. “Foamea”, mai bine zis foametea, sărăcia, căci şi celui harnic, celui care munceşte cu râvnă îi este foame; poate mai curând lui, decât celui care trândăveşte. Dar va avea ce să mănânce, nu va fi lovit de foamete. Proverbul acesta este o bună lecţie pentru cei leneşi, dar şi o reală încredinţare a celor harnici. La aceştia foametea “nu îndrăzneşte să intre”. “Nu pierde vremea, ca să nu te piardă şi ea pe tine”. Prin natura sa, timpul este curgător; trece. Trece cu prilejurile lui unice, cu anotimpurile şi cu “vârstele” lui. Dacă nu te osteneşti să te foloseşti cinstit de prilejurile care ţi le dă timpul, aceste prilejuri trec, le pierzi, sau, cum ar zice proverbul: te pierd şi ele pe tine. Poate vor mai veni altele, asemănătoare; dar pe cele dintâi le-ai pierdut. Iată un exemplu: Vremea sau vârsta deprinderii celor mai elementare moduri de purtare în “lume”, adică în societate, este cea a primilor ani petrecuţi în familie (sau chiar în familia mai mare a unui cămin). Despre un tânăr care nu şi-a însuşit la timp aceste moduri elementare de purtare se spune că-i lipsesc “cei şapte ani de-acasă”. Atenţie părinţi! Dacă n-ai făcut în timpul primăverii lucrările de grădinărit legate de acest anotimp şi le faci mai târziu, vremea te-a “pierdut”, recolta va fi mai slabă. Aşa stau lucrurile şi în ce priveşte creşterea în virtute. Dacă de exemplu nu guşti la vreme plăcerea de a fi de folos, de a ajuta cu fapta şi cu vorba, cu greu vei simţi această aleasă plăcere mai târziu, deşi niciodată nu-i prea târziu. Căci, cu ajutorul harului divin, în viaţa duhovnicească chiar dacă vremea te pierde, o poţi afla, “La Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26). Iată şi un proverb mai plastic, mai pipăibil chiar decât cel cu “foamea”, care nu îndrăzneşte să treacă poarta omului harnic: “Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.” Îţi dă sănătate, care, după cum învaţă alt proverb, “e cea mai bună avuţie”, dar dreptul de a te bucura de roadele muncii unui om sănătos ţi-l lasă ţie. Trimite harul Său prin slujbele Sfintelor Taine, dar îţi revine ţie să te pregăteşti şi să-ţi aduci partea ta de osteneală la primirea şi păstrarea roadelor acestor sfinte slujbe. În toate cele duhovniceşti ca şi în bunele lucrări pămînteşti suntem datori să colaborăm cu ajutorul cel de Sus, să ne aducem partea noastră de osteneală. Şi pentru că nu este cazul să facem aici explicarea prea multor proverbe, să mai redăm câteva dintre acelea care se explică singure, foarte uşor: Cine îşi păzeşte limba, îşi păzeşte capul; cine defaimă pe altul în faţa ta, şi pe tine o să te defaime; Dreptatea iese deasupra ca untdelemnul deasupra apei; Înnegrind pe altul nu te albeşti pe tine; Iartă pe toţi, numai pe tine nu; Numele bun e mai scump decât aurul; Omul nemulţumit fuge de bine şi dă peste mărăcine; Pocalele (paharele) des ridicate te fac fără de bucate; Minciuna are picioare scurte; Omul rău e ca un cărbune, dacă nu te arde, te înnegreşte; Doctorul cel mai bun este cumpătul.

Desigur că mai sunt încă multe şi minunate proverbe, cărora poporul nostru le-a dat viaţă în decursul vremii, arătând şi ele bogăţia sufletească a poporului român. Se cuvine însă să avem mereu în atenţie adevărul că mare folos am dobândi dacă am stărui din când în când, cu mintea şi cu inima, asupra luminoaselor învăţăminte pe care poporul le-a tras din viaţa de toate zilele şi le-a cristalizat în înţeleptele sale proverbe.

Gheorghe Şoima (1911-1985) a locuit între anii 1921-1932 şi după 1937 până la sfârșitul vieții sale. A urmat studii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu (1921-1928), la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu (1928-1932) şi la Conservatorul din Bucureşti (1932-1937). A fost profesor suplinitor de muzică la Şcoala normală „Andrei Şaguna” din Sibiu (1937-1941), profesor suplinitor de Cântări bisericeşti şi Tipic la Academia Teologică „Andreiană” (1941-1943), apoi conferenţiar pentru aceeaşi disciplină, continuând şi după 1948, la Institutul Teologic Universitar, la Conferinţa de muzică bisericească şi Ritual, până la pensionare (1976); de asemenea, a fost profesor de Armonie la şcoala populară de Artă din Sibiu (1946-1959), dirijor al corului catedralei mitropolitane din Sibiu (1940-1985), al Reuniunii meseriaşilor (1939-1949), al lntreprinderii Poligrafice, al Sindicatului învăţământului ş.a., diacon (1938), preot (1939), protopop. Autor de studii teoretice, articole, compoziţii, prelucrări folclorice etc. La constituirea Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor din hudeţul Sibiu, în mai 1977, a fost ales responsabil al secţiei Folclor muzical şi coregrafic, funcţie pe care şi-a onorat-o conștiincios până la moarte.

Răspunde