Avrigenii sărbătoresc, astăzi, 657 de ani de la prima atestare documentară a frumosului orășel dintre Olt și Munții Făgăraș.
Cel mai vechi document care vorbește despre Avrig datează din 19 septembrie 1364, cu toate că așezarea este mult mai veche. Împreună cu satele aparținătoare – Bradu, Glâmboaca, Mârșa și Săcădate -, Avrigul are o populație de aproximativ 13.000 de locuitori și a fost a declarat oraș la 25 aprilie 1989.
„Africa” din Țara Oltului
„Pomenită cu numele de «Affrika» (probabil o transcriere în germană a numelui Avrig), localitatea apare într-un document în 19 septembrie 1364, când este aleasă, ca fiind localitate neutră, ca loc pentru soluționarea unui diferend între două localități vecine Sibiului. La momentul atestării, nu era un sat prăpădit, ci o localitate închegată, cu o comunitate de sași și biserică de piatră și cu populație preponderent românească”, amintește Maria Grancea, responsabila Bibliotecii Orășenești Avrig și a muzeului local.
Cu mândrie, avrigenii se declară daci și au multe legende care susțin originea lor străveche.
„O dată la 100 de ani venea un dac să-i numere pe ai săi”
„Numele «Avrig» ridică multe semne de întrebare în privința originii sale. În mod cert, nu este nici săsesc, nici maghiar, cercetătorii atribuindu-i apartenențe turanice sau tracice. Lipsa iobăgiei la Avrig a dat posibilitate locuitorilor să-și administreze terenurile și pădurile, să stăpânească munții care aparțineau localității. Despre Avrig se spune că era de pe vremea uriașilor care i-au ajutat pe avrigeni să-și construiască cetatea. Despre avrigeni se spune că erau daci, vecinii – în special sebișenii – le spuneau până mai ieri «daci». Se spune că, undeva în munții stăpâniți de avrigeni, uriașii au lăsat o poartă, «Poarta MareK, ascunsă, doar de ei dacii știută și că prin poarta aceea s-au retras mai întâi uriașii, apoi o parte din daci. Restul, cei care au rămas, trebuiau să păzească poarta și locul… și l-au păzit așa de bine că, situați între două mari moșii, avrigenii au reușit să-și păstreze pământul și să nu fie niciodată robiți: iobăgia nu a existat la Avrig, avrigenii au rămas oameni liberi de-a lungul veacurilor.
Se mai spune că o dată la 100 de ani venea un dac, prin Poarta Mare, să-i numere pe ai săi, să vadă câți au mai rămas așa, daci. Odată, la o astfel de venire, Dacul a văzut un străin printre ai săi (unul ce se însurase cu o avrigeancă) și l-a întrebat: «Cine ești tu, străine, de unde ai venit și ce cauți printre ai mei?», iar străinul i-a răspuns isteț: «Sunt din Sebiș, Dacule, am venit să-mi caut un nume și știu că aici îl voi găsi”. Dacul i-a răspuns împăcat: «Atunci așa să fie, Sebeșanule!» și așa i-a rămas numele omului, «Sebeșan». A fost prima breșă.
Acum, la atâtea secole de existență «certificată”, ne gândim la oamenii de demult, cei care au construit Avrigul, la vremurile grele prin care au trecut și ei și satul, la cât de încăpățânați au fost, dar cât de deschiși pribegilor. Se spunea despre ei că sunt daci, că sunt greu de urnit de acolo ca bolovanul, că sunt mândri și zgârciți. Vecinii le puseseră aceste însușiri într-o strigătură de batjocură care însă în timp a devenit una de laudă, căci tenacitatea, statornicia și zgârcenia au devenit virtuți care i-au făcut să supraviețuiască vremurilor. La mulți ani, Avrig să ne creşti mare şi frumos, ospitalier şi prosper, la mulți ani avrigeni, oriunde ați fi!”, spune Maria Grancea.