Istoria uzinei electrice a orașului Sibiu a început acum 126 de ani, pe 18 mai 1895, la inițiativa unui sibian aproape necunoscut astăzi.
Sibiul a fost unul dintre primele orașe europene care a avut o rețea de distribuție a energiei electrice.
Despre Carl Wolff se mai știe doar că dă numele unui cămin-spital, cu toate că Sibiul îi datorează cea mai mare parte a dezvoltării sale de la răspântia secolelor XIX-XX. Doctor în drept, jurist, economist, jurnalist și politician sas, Wolff s-a născut la Sighișoara în 1849, iar din 1874 activează la Sibiu, ca director al ziarului local Siebenbürgisch-Deutsches Tagesblatt. A condus, de asemenea, Casa Generală de Economii din Sibiu începând din 1885, iar în 1895 devine membru fondator al cooperației Raiffeisen din Sibiu. Împreună cu Partenie Cosma, directorul Băncii Albina, Wolff este cel care a inițiat demersurile pentru introducerea electricității în orașul Sibiu și împrejurimi. Scopul principal era modernizarea industriei locale și a agriculturii, iar într-o mai mică măsură inițiatorii puneau accent și pe iluminatul public.
„Activitatea de pionierat a electricienilor sibieni aduce primele realizări importante. Fabrica de textile Scherer este cea care implementat primele electrificări ale unor clădiri, în 1884 patinoarul oraşului (situat pe actualul bulevard al Victoriei, în locul unde astăzi este sediul Universităţii „Lucian Blaga”), iar începând cu 23 noiembrie 1892 este electrificată şi Casa Reuniunilor, aflată în imediata apropiere a patinoarului, unde astăzi se află Casa Armatei. În 1893, între 29 iunie şi 10 iulie are loc la Sibiu, în proaspăta electrificată Casă a Reuniunilor, o expoziţie de electrificare, menită a populariza noul sistem inclusiv iluminatul public electric. Eforturile elitei sibiene, amintind aici pe Carl Wolff, pe Gustav Binder, Gustav Maetz, Andreas Rieger sau mitropolitul Miron Românul şi Partenie Cosma, au fost considerabile, miza
curentului electric fiind una în măsură a readuce Sibiul în linia principală a evoluţiei culturale şi economice. Din acest motiv, cel care a implementat la Sibiu această nouă tehnologie a fost tocmai Oskar von Miller, unul dintre părinţii mondiali ai electricităţii. Sub directa sa
coordonare se va realiza electrificare întregii regiuni a Sibiului, atât în mediul rural, dar mai ales în cel urban”, explică istoricul Răzvan Pop.
La invitația lui Carl Wolff, inginerul german Oskar von Miller din München vine la Sibiu în 1892, se documentează și ajunge la concluzia că pentru realizarea proiectului este nevoie de construirea unei hidrocentrale pe râul Sadu.
Oskar von Miller mărturisea într-un articol publicat, în 1898, în publicația vieneză Zeitschrift für Elektrotechnik: „Distanţa mare de capitală, slaba legătură pe cale ferată cu oraşele industriale şi comerciale îndepărtate impun oraşului Sibiu realizarea, în măsura posibilităţilor, a unei industrii proprii. Când am cunoscut în localitatea Heltau [Cisnădie], cu 5000 de locuitori, situată la cca. 9 km de Hermannstadt [Sibiu], micile ateliere de ţesătorii de lână, care sunt acţionate de mai bine de un secol cu mijloacele cele mai primitive şi care, deşi în trecut au fost foarte rentabile, au regresat mult, mi-am însuşit tot mai mult ideea că o uzină electrică ar prezenta un avantaj considerabil pentru întreaga zonă. Investigaţiile mele au dus la concluzia că potenţialul hidroenergetic al râului Zoodt [Sadu], determinat de către domnul inginer al oraşului, ar fi corespunzător pentru realizarea proiectului.”
Pe 5 decembrie 1893, la Gessellschaftshaus (în locul căreia a fost construită clădirea Cercului Militar) este inaugurată prima expoziție de electricitate din Sibiu, pentru a-i lămuri pe sibieni cu privire la avantajele electricității. Aici au fost prezentate dinamuri, conductori electrici, motoare, mașini de lucru și primele aparate electrocasnice.
Astfel, la 18 mai 1895 se constituie Hermannstädter Elektrizitätswerk Actiengesellschaft (HEW), adică Societatea pe Acțiuni Uzina Electrică din Sibiu (UES), a cărei adunare constituantă a hotărât construirea centralei electrice de la Sadu și a instalațiilor de transport și distribuție a energiei electrice în Sibiu. Din Consiliul de Administrație făceau parte: Carl Wolff – președinte, director al Casei Generale de Economii, Partenie Cosma – vicepreședinte, directorul Institutului de Credit și Economii „Albina”, dr. Wilhelm Brueckner – directorul Asociațiunei de Anticipațiuni, I.F. Zeibig – directorul Băncii Uniunii Ardelene, inginerul Ludovic Lattenberg, profesorul Carol Albrich jr., consilierul orășenesc Julius Sigerus, avocatul Eugen Gagy, Albert Arz von Straussenburg – reprezentant al orașului Sibiu și G.A. Binder – reprezentant al comunei Cisnădie.
Momente istorice
Lucrările la Uzina Sadu au început în iunie 1895. Întreaga amenajare a fost gata înainte de termenul contractual. La 16 decembrie 1896, centrala electrică Sadu a fost pusă în funcțiune, iar în Sibiu rând pe rând arterele principale ale orașului, Piața Mare, cafenelele și magazinele cu vitrinele strălucitoare au fost luminate. Din lucrarea inginerului Marcel Stancu, “Sibiul şi electrificarea României. Cronică ilustrată 1891-2013”, aflăm că, la acea dată, erau racordați următorii consumatori, exceptând lămpile pentru iluminatul public: Sibiu – 3242 becuri cu incandescență, 13 lămpi cu arc, 17 motoare; Cisnădie – 52 becuri cu incandescență, 4 motoare electrice.
Potrivit lui Răzvan Pop, în 1903 este electrificată Gara, în 1904 Baia Populară, iar în 1906 hotelul Împăratul Romanilor. Începând cu 30 aprilie 1905, parcul Subarini este iluminat public cu electricitate până la „aleea Pinilor”. În decembrie 1906 este iluminat Turnul Sfatului şi ceasul de la penultimul etaj. Biserica romano-catolică din Piaţa Mare este iluminată în ziua de ajun a Crăciunului din 1910. În acelaşi an este iluminat podul ce lega cartierul Terezian de zona centrală a oraşului. Actualele cartiere Guşteriţa şi Turnişor, sate de sine stătătoare în acel moment, au fost electrificate şi iluminate în 1901, respectiv 1905. În 1913, lămpile din Piaţa Mare sunt şi ele înlocuite cu lămpi noi electrice, cu filament metalic.
Strada Uzinei
În primii ani de existență, Uzina Electrică Sibiu avea sediul administrativ și atelierele în niște spații închiriate pe Reispergasse (actualmente str. Avram Iancu) nr. 9. Se decide, la 27 martie 1900, achiziționarea unui teren lângă gară unde se va construi un sediu mai încăpător, după schițele lui Miller și planurile de construcție ale inginerului. Schuschwig. Lucrarea a început în 1901, a fost executată de constructorul Franz Slpai şi a fost terminată în 1902. Aici au fost montați, în același an, doi convertizori și o baterie de acumulatori care lucra ca baterie tampon, instalație cu care s-a alimentat, la 1904, omnibuzul și ulterior tramvaiul din oraș. În 1904, această substație a fost transformată în centrală de rezervă, montându-se două grupuri Diesel cu motoare în patru timpi 150 CP cuplate fiecare cu câte un generator monofazat. În 1906, un al treilea grup cu aceleași caracteristici a fost adăugat, iar în 1914 se se montează al patrulea grup Diesel 750 CP. În 1926 uzina Diesel este amplificată, se montează al cincilea grup Diesel 1800 CP, iar în 1928 se montează grupul Diesel 6 de 3.300 CP, cel mai mare grup Diesel din țară la acea dată, după cum notează autorul cronicii.
În anul 1904, s-a cumpărat Casa Schohterus și terenul aferent și s-au amenajat locuințe care s-au închiriat angajaților. În 1905 s-a mai cumpărat un teren unde s-au construit remize de tramvaie, magazii și un depozit de stâlpi.
UES a fost și promotorul folosirii energiei electrice în agricultură, la nivelul anului 1926 UES deținând zece treierătoare.
În 1924 se înființează Societatea Electrică Transilvană pe Acțiuni – SETA, strâns legată de proiectul “Transcarpatina” de alimentare a sudului Transilvaniei și de interconectare a zonei cu Aradul, Timișoara și Oradea. SETA a realizat electrificarea majorității localităților din județ. La 17 octombrie 1937, pe dealul Săcelului, în prezența Regelui Carol al II-lea și a principelui Mihai, are loc inaugurarea introducerii curentului electric în 15 comune din jurul Sibiului.
De la SETA a rămas și fostul sediul central de pe strada Uzinei, construit între 1931-1932 și extins între 1948 și 1950 multă vreme rămas neschimbat. Aici funcționa unul dintre cele mai vechi ascensoare din Sibiu, construit de societatea Schindler Suisse. În 1945 se construiește atelierul mecanic. După naționalizarea din 1948, SETA și UES fuzionează sub denumirea de “Societatea de Rețele Electrice Sibiu”, denumire păstrată până în 1990. Din păcate, pe locul vechii clădiri administrative au fost ulterior construite blocuri. Grupurile electrice Diesel au fost dezafectate rând pe rând, până în 1986, totuși clădirea Uzinei Diesel a rămas în picioare și mai amintește de începuturile electrificării Sibiului, poate cea mai mare realizare a comunității în veacul XX.