La bine și la rău. Vecinătăţile săseşti din Târnăvioara

Reguli, obiceiuri și tradiții, transmise din generație în generație, guvernau viața comunității săsești și în parohia Târnăvioara, la fel ca în toate localităţile transilvănene unde se așezaseră sașii.

Comunitatea din Târnăvioara era organizată în trei Vecinătăți – comparabile cu asociațiile de proprietari din zilele noastre. În prima Vecinătate, cea de pe strada din centru, se aflau toate instituţiile satului de la acea vreme: biserica, şcoala, grădiniţa, căminul cultural şi parohia, cu preotul care slujea pe atunci în Târnăvioara. În cea de-a doua Vecinătate, cea de pe strada sus, îşi avea reședința directorul şcolii, iar în a treia Vecinătate, cea de pe strada de jos, se afla de multe ori al doilea dascăl, astfel că, atât la momentele de bucurie, cât şi la cele de tristeţe, membrii Vecinătăţilor aveau asigurată susţinerea din partea unei persoane învăţate – fie o față bisericească, fie un dascăl.

Fiecare cuplu proaspăt căsătorit putea deveni membru al Vecinătății. Dar, pentru a putea fi admis ca “vecin”, respectiv “vecină”, cei doi depuneau o petiție care era luată în discuţie la “Ziua judecăţii”, în Vecinătatea în care se stabileau.

Drepturi și obligații

Pentru fiecare membru, dar cu precădere pentru bărbați, apartenența la Vecinătate implica o serie de drepturi și, mai ales, de obligaţii. Printre acestea, se efectuau obligatoriu ore de serviciu pentru întreţinere şi îmbunătăţire la toate instituţiile ecleziastice. Pe de altă parte, exista şi obligativitatea participării la înmormântări, cu toate muncile aferente acestui eveniment, prezenţa la priveghi, transportul sicriului, săparea gropii. Regulile din Vecinătate prevedeau ca, dacă unul dintre vecini, din anumite motive întemeiate, nu putea să îşi exercite datoria pentru muncile obligatorii, trebuia să-şi caute un înlocuitor.

Conducerea vecinătăţii se făcea într-o ordine alternativă, în funcţie de vârstă, iar în fruntea sa se găsea “Alt-Nachbarvater”, adică “Tatăl mare al vecinătății” sau “Tatăl mare”, secondat de “Jung-Nachbarvater” (“Tatăl tânăr” sau “mic” al vecinătăţii). Trebuie menţionat faptul că fiecare Vecinătate deţinea o ladă din lemn, închisă cu lacăt, în care se păstrau toate documentele vecinătăţii. Coordonarea tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul vecinătăţii îi revenea Tatălui “mare” de Vecinătate. Tatălui “mic”, în schimb, îi reveneau o serie de alte atribuţiuni, printre care aceea că trebuia să-i informeze pe membrii vecinătăţii cu privire la muncile necesar a fi efectuate, cu privire la colectarea cotizaţiilor pentru fondul de înmormântare, precum şi în legătură cu taxele pentru biserică.

Ziua judecăţii

În contextul în care deţineau funcţiile de conducere ale vecinătăţilor, “Taţii” de Vecinătate trebuiau să pună la dispoziţia vecinătăţii cele mai mari săli (camere) existente în cadrul vecinătăţii pentru o serie de evenimente festive din viața comunităţii, spre exemplu Ziua judecăţii, sau Fasching-carnavalul. Legat de aşa-zisa “Zi a judecăţii”, aceasta era de fapt o zi stabilită pentru alegerea noului tată al vecinătăţii, o zi de bilanţ, în care membrii se adunau, discutau sau soluţionau litigiile ori diferite alte probleme apărute în viaţa de zi cu zi. Bineînţeles că, atunci când era cazul, în cadrul vecinătăţilor se impuneau şi anumite sancţiuni pentru cei care nu respectau regulile. Ulterior, lada vecinătăţii era predată de vechiul “Tată mare” noului “Tată mare”, iar acestuia din urmă i se cânta o serenadă. La finalul tuturor acestor formalități, urma partea veselă a zilei, adică petrecerea, moment în care bărbaţilor li se alăturau şi femeile. Se încingea o petrecere mare, cu distracţie, muzică, mâncare şi băutură pe săturate.

Nu trebuie trecut peste rolul pe care soţiile “Taţilor mari” ai vecinătăţilor îl aveau în cadrul comunităţii. Numite generic “Mame ale vecinătăţilor”, acestea aveau o serie de sarcini de îndeplinit, cum ar fi colectarea banilor în preajma sărbătorilor de iarnă, o acţiune la care participau atât “Mama mare”, cât şi cea “mică”. Acestea se mai ocupau de achiziţionarea bradului de Crăciun, a cadourilor pentru copii, precum şi de pregătirea şi coacerea prăjiturilor specifice sărbătorilor de iarnă, ne-a povestit octogenara Regina Roth. De asemenea, în perioada în care Târnăvioara nu mai avea un administrator/paznic al cetăţii (Burghüter), sarcina curăţeniei bisericii revenea femeilor din vecinătăţi, iar organizarea acestor activităţi cădea în sarcina “mamelor vecinătăţilor”, spunea Frau Regina. Acelaşi lucru se întâmpla şi în momentul în care parohia din Târnăvioara nu mai avea un preot angajat.

Vecinătăţile, cu drepturile şi obligaţiile lor, cu felul lor de organizare, erau de o importanţă elementară pentru viaţa din comunităţile rurale ale Transilvaniei. Fără aceste vecinătăţi, nu ar fi fost posibilă o viaţă rurală ordonată. Astfel de instituţii au fost garantul a 800 de ani de istorie transilvăneană săsească şi una dintre primele democraţii trăite cu reguli impuse în România. Din păcate, aceste tradiţii s-au pierdut şi distrus irevocabil, odată cu emigrarea saşilor.