Păcătosul obicei de a aprinde „iarba dracului” era pedepsit în Transilvania cu secole înainte ca oamenii de știință să demonstreze cât de nesănătos este acest viciu.
Primul oraș de pe actualul teritoriu al României unde s-au stabilit sancțiuni aspre pentru fumători este Mediașul. Asta se întâmpla acum 400 de ani.
Cea mai veche lulea de până acum, inscripționată cu anul 1571, a fost descoperită în ruinele cetății de la Suceava. La puțin timp după aceea, în 1576, cronicile atestă că voievodul Transilvaniei, Báthory Kristóf, primea o pipă și un săculeț cu tutun de la niște soli otomani. Pipe vechi de sute de ani s-au găsit și în Transilvania și Banat, iar pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești, comerțul cu tabac înflorea sub „binecuvântarea” Înaltei Porți.
În 1621, conducătorii cetății Mediaș au emis o lege prin care dohănitul era oprit cu desăvârșire, iar cei prinși cu pipa în gură riscau o amendă de 5 florini, echivalentul unei cantități de aproximativ 17,5 grame de aur. Cei care nu-și permiteau această sumă erau ținuți la temniță până când își achitau datoria.
Conf. dr. Vitalie Teodoru: „Originar din America, tutunul era din timpuri vechi fumat sub forma unei foi răsucite, prizat pe nas ca praf de tutun sau masticat, folosit ca leac contra unor boli, dar şi în ritualuri religioase.”
Din articolul „Introducerea unor plante noi în agricultura Transilvaniei în secolul al XVII‑lea”, semnat de Ludovic Démeny în „Revista de istorie” nr. 12/1989, aflăm că tutunul a început să fie cultivat în Transilvania spre finalul secolului al XVII‑lea, folosirea lui fiind însă prohibită.
„O scurtă trecere în revistă a legislației momentului, dar și a aceleia habsburgice, indică în mai multe rânduri faptul că țăranii erau amendați dacă fumau. În secuime sunt citați în repetate rânduri în fața instanțelor fumătorii de pipă. Reglementarea scăunală a Cristurului din 1727 interzicea fumatul în grădină, în șură, în curte sau pe stradă, sub amenda de 12 dinari. Diverșii călători notează că viciul acesta este deosebit de plăcut bărbaților. Se poate deduce, așadar, că aceste culturi, destul de rar menționate ca fiind impozabile, sunt destul de întinse, în special după colonizarea șvabilor, care aduc cu ei cunoștințele necesare cultivării. Dovezi materiale ale practicării fumatului, şi anume pipele, au fost descoperite atât în vestul teritoriului, la Timișoara, cât și în Transilvania”, menționează Livia Magina în teza sa de doctorat, intitulată „Instituţia judelui sătesc în Principatul Transilvaniei” (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014). „Micile plăceri ale unei existențe dificile”, fumatul și prizatul tutunului au constituit în numeroase rânduri motivul articolelor de lege, adaugă cercetătoarea.
În urma unei intoxicări cu tutun, principele Mihai Apafi I a devenit un mare dușman al răspândirii acestui viciu printre ardeleni. În timpul domniei sale, Dieta Transilvaniei a discutat în repetate rânduri problema fumatului, interzicându-l în orice spațiu public și aplicând amenzi din ce în ce mai mari fumătorilor. Mai ales că nu doar bărbații fumau, ci și femeile. Apafi le permitea negustorilor valahi să-și transporte sacii de tutun în Ungaria și îi taxa pentru asta, însă sub nici o formă nu aveau voie să-și vândă marfa în orașele ardelenești. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Dieta a hotărât că nimeni nu era exceptat de la amenzile pentru fumat, nobilii urmând să plătească 50 de florini, clericii – 12 florini, iar ţăranii – 6 florini, bani care urmau a fi luaţi de dregătorii locului, iar în sat de către jude. Sumele strânse aveau să fie folosite pentru comunitate.
„Motivația pentru toate aceste articole de lege a fost, desigur, multitudinea incendierilor făcute de către fumători. Cu toate acestea, cultivarea și folosirea tutunului continuă, fiind chiar considerat plantă tămăduitoare”, conchide Magina.