Culmile semețe ce străjuiesc Mărginimea Sibiului știu o uimitoare poveste de dragoste, veche de când lumea!
Alexandru Constantinescu, fostul președinte al comisiei județene tehnice de turism sportiv Sibiu, este inimosul om de munte care a cules această legendă.
Așa spuneau bătrânii cei mai vechi de ani și vedeți doar, nici eu nu mai am fir de păr negru în barbă, că pe locurile astea cu plaiuri luminate de podoabele ce ne-au fost hărăzite, demult de tot, de peste multe veacuri, ar fi ciobănit un flăcău fățos, cu minte multă și harnic din cale-afară, pe nume Cindrel.
Și cum l-a văzut într-o zi fata unui uriaș – c-am uitat să vă spun, pe-atunci uriașii stăpâneau lumea aceea – i-a căzut drag fetii de nici noaptea nu mai putea dormi de dragu’ lui. S-a purtat ea câtăva vreme cu suspine multe și dosită prin jnepeni măcar să-l vadă coborând mânzările la Stâna din Coastă, până într-o zi. Atunci, hotărâtă, i-a zâs lui tată-so: să știi, tată, că mi-o căzut drag ficioru’ ăsta de-l cheamă Cindrel și fără el io nu mai pot viețui. Fă bine și adă-mi-l și să mi-l faci soț pe cât o trăi.
Uriașul numai pe fata asta o avea și îi era dragă peste măsură. Acum, ce să fi făcut? O luă pe lăsători și poteci priporoase în sus pe-o gugă înierbată să-l caute pe Cindrel plecat cu cioporu’ lui de oi. N-ar fi fost alt bai numai că Cindrel avea și el o fată în sat care-i era dragă de când se știa el ficior. Da’ fata asta a lui atât era de frumoasă că tătă lumea numai Frumoasa îi zicea, și-atât. Chiar dacă va fi avut și-un nume lumesc. Ori veți ști și voi că atunci când îți vine ceasu’ să-ți iasă în cale părechea îi ca în cântecu’ cela: “Și pe ploaie și pe vânt/Tot cu doru’ mândrii în gând”. Or tocmai asta o fost pricina care i-o și adus pieire lui Cindrel. Că ce s-o fi gândit uriașu’, când o văzut că nu-I cale de înțelegere cu Cindrel? Dacă trăiește el, io nu mai am fată. Dacă îl răpun, îl va uita, că nu-l vede zi de zi.
Ce s-o fi ales de fata uriașului după întâmplare nimeni-nimeni nu-și mai adduce aminte. Că atunci toată suflarea satelor, până hăăăăt departe, auzind cum și ce o fost, a venit în fânațu’ cela unde l-a răpus uriașu’ pe Cindrel. Fiecare o pus pe trupul lui ba o mână de pământ, ba o lespede și uite așa, vreme după vreme și oameni după oameni au înălțat acolo un munte frumos, mai tot spuzit de flori bine mirositoare. Iar vârful acela de munte, care-i poartă și azi, peste atâtea vremi, îi mai înalt decât toți ceilalți munți – cât poți cuprinde cu ochii. Frumoasa, de la priveghiu de multe zile și nopți la trupul iubitului ei, n-a mai plecat. Și-a tot plâns, și-atâta a plâns că din lacrimi, la poalele muntelui, s-au strâns două iezere cu ape limpezi și albastre ca ochii ei fără asemănare. Iar locul în care a stat ea amar de vreme să îl plângă pe Cindrel, oamenii l-au numit Frumoasa și așa îl știe lumea și acum. Ca să vedeți și voi cum până-n urmă au rămas ei, unul lipit de celălalt, ca să fie împreună până la sfârșitul veacurilor.
Undeva, mai la vale de vârfurile Cindrel și Frumoasa, a fost găsit un stei înalt de cremene, ca un monument măreț, înnegrit acum de vremi. Are forma unei mese înalte pe care se poate mânca. Zice-se că ar fi fost masa pe care prânzea uriașul care l-a răpus pe Cindrel. Pe cele vremuri, oamenii îi numeau pe uriași jidovi, nume venit, bag sama, de la uriașul Goliat, răpus de știutul David din Cartea Sfântă. Așa că i-au spus acelei stânci, ce o poate vedea oricine, până-n ziua de azi, “Masa Jidovului”.