Ananasul ne îndulcește zilele toride, dar de ce să nu ne bucurăm de aroma sa în orice anotimp?
Descoperit în sudul Braziliei și al Paraguayului, unde băștinașii îl numeau „nana”, adică „fructul delicios, parfumat”, ananasul a fost adus în Europa de Columb și a devenit cultivat în sere începând cu anul 1720. În țara noastră, doamna Ecaterina Colonel Steriad a publicat două rețete cu ananas în seria „Buna menageră – Carte de bucate, practică”, tipărită la București în 1907:
Dulceață de bucățele de ananas
Se ia ananasul după cum va fi mai mare, se curăță pe din afară foarte subțire și se taie în bucățele pătrate.
Se înmoaie 1.200 grame de zahăr cu acele curățituri și cu 900 grame de apă, și, împreună cu un albuș de ou, se pune să se topească, stropindu-se asupra clocotelor cu lămâe; apoi se strecoară foarte curat și se pune iar ca să fearbă, legându-se ca trei părți de șerbet; pe urmă se aruncă bucățelele de ananas înăuntru, și se dă foc iute spre a se lega mai tare decât șerbetul, deoarece ananasul și frapele ne înșală.
După ce se va fi legat bine, se toarnă în borcane.
Sirop de ananas
Se curăță ananasul de coajă, foarte subțire, și se taie rotund, ca degetul cel mic de gros; pe urmă se pune să fearbă cu 1.200 grame de apă, până ce fiertura ananasului va fi nimerită; atunci acele bucățele se scot și se întind pe sită iar zeama se strecoară prin pâlnie de hârtie sau de pâslă; pe urmă se moaie în apa aceea 1.800 grame de zahăr pisat cu un albuș de ou și punându-se pe foc puțin, se va topi și se va strecura de spumă; după aceasta se va lega cu foc iute cu jumătate lămâe, și după câteva clocote, se lasă să se răcească, turnându-se în sticle bine astupate.
