Casa arătoasă de pe strada Magheru nr. 42 ascunde o istorie spumoasă pe care puțini sibieni o mai cunosc!
Cu zeci de ani în urmă, multe halbe se ciocneau aici, pe strada care lega orașul vechi de gară. Restaurantul „Pivniţa la Călugăru” („Mönchhofkeller”) a fost deschis în 1928 și curând și-a câștigat un renume care a dăinuit până în jurul anului 2000. Localul s-a păstrat sub acest nume şi sub regimul comunist până în anii ’90, când a fost transformat în magazin.
„Spațiul public reprezenta o constantă în viața locuitorilor Sibiului la începutul secolul XX (în care sașii se mențineau majoritari), un rol important, în acest sens, jucându-l promenada, cafenelele, cofetăriile, terasele, cârciumile și restaurantele. Tot acum își fac apariția o sumedenie de localuri, de la hoteluri, restaurante, ospătării, vinării, bodegi (având alt sens în epocă), terase, până la neînsemnatele birturi din afara zidurilor cetății și din cartierele mărginașe, locuite în principal de români. Din multitudinea acestora, se observă o concentrare pe arterele din centrul orașului, precum și pe cele care duceau către gară (str. 9 Mai, str. General Magheru) sau spre diferitele piețe. Perioada interbelică va cunoaște o adevărată explozie în ceea ce privește creșterea numărului de localuri cu destinația de alimentație publică. Proliferarea spațiilor pentru petrecerea timpului liber va continua și după reculul din perioada crizei economice (1929-1933), când multe dintre acestea își vor suspenda sau înceta activitatea, astfel că, în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, fiecare stradă importantă din oraș cuprindea cel puțin un asemenea local, în cartierele mărginașe, precum și în cele muncitorești, acestea fiind într-un număr mai redus și mult mai modeste din punctul de vedere al ofertei, în care materia primă era cea indigenă. Unele dintre acestea vor rezista și după instaurarea comunismului, iar altele se vor închide sau își vor schimba profilul, lăsând în urma lor povești și legende cu parfumul lor specific de un iz neverosimil, amintind de lumi și generații demult apuse”, notează istoricii sibieni Răzvan Pop și Dan Nanu în volumul „Hermannstadt – Nagyszeben – Cibinium: Culinaria rediviva” (Sibiu: Ed. Armanis, Cluj-Napoca: Ed. Mega, 2019).
Imobilul care a găzduit localul „La Călugăru” datează din secolul al XVIII-lea și este format din trei corpuri dreptunghiulare, dispuse unul în continuarea celuilalt pe latura dreaptă a parcelei. Corpul situat la stradă are faţada structurată pe două axe, arce în arc mâner de coş închise printr-un parapet de zidărie, acoperiş în patru ape și două lucarne de tipul celor cunoscute ca „ochii Sibiului”.
În această clădire de la stradă s-a mutat „Mönchhofkeller” în ianuarie 1928. În perioada 1933-1936, a funcționat restaurantul „Kasper” și „Pivnițele La Călugăru”, iar din 2 octombrie 1939, localul este preluat de W. Gross, potrivit colecționarului sibian Marian Bozdoc.
„La Călugăru”, sibienii se răcoreau cu renumita bere Czell, produsă de frații Czell din Brașov care duceau mai departe tradiția berii bucureștene Luther, o băutură atât de apreciată în epocă, încât în 1933 i s-a dedicat un film documentar.
Documentele arată că, în anul 1941, proprietarul restaurantului „Pivnița Călugărului” de pe Magheru nr. 42 se numea A. Goldbacher. Un an mai târziu, localul trece în proprietatea unui român: Gheorghe Banciu, sub numele de restaurant-pivniță „La Călugăru”, iar din 1943 are și o grădină de vară. După naționalizarea din anul 1947, Banciu a rămas doar mandatar al restaurantului până în anul 1950. Comuniștii au întrerupt tradiția și au transformat „Călugăru” în ceva mai laic: bufetul „Jiul” (1959-1966). Deschis în 1968, bufetul revenit la denumirea consacrată, „La Călugăru”, a funcționat pe toată perioada comunistă. Însă după 1991, restaurantul a mai rezistat doar câțiva ani.