Aurul ascuns de haiduci prin munții care împresoară Râu Sadului a aprins imaginația multor flăcăi, însă nici unul nu a avut noroc.
Povestea comorii a fost scrisă de Alexandru Constantinescu, după ce a aflat-o de la un fost primar al comunei Râu Sadului, Ioan Vidrighin, care, la rândul său, o auzise cândva de la un cioban în vârstă pe nume Ioan Hurdubelea.
Acel cioban i-a povestit că, în anii Primului Război Mondial, când era încorporat în armata austro-ungară, se găsea pe meleagurile Galiției, unde se duceau lupte grele între armatele dublei monarhii și cele ale țarului Nicolae al II-lea. Acolo, în îndepărtata Galiție, Ioan Hurdubelea, împreună cu alți râureni, colegi de cătănie, au intrat într-o cârciumă să-și astâmpere dorul de casă și să depene amintiri lângă o ulcică de vin roșu.
Auzind cum patru soldați ai împăratului vorbesc românește, crâșmărița – și ea româncă din părțile Ardealului – a intrat în vorbă cu ei. Când a aflat crâșmărița că acești soldați sunt ciobani din Râu Sadului, le-a dezvăluit taina unei mari comori ascunse în munții din apropierea satului lor.
Femeia le-a povestit că în tinerețea ei fusese iubita unui haiduc pe care-l chema Radu și care era căpetenia unei cete haiducești care prăda curți boierești, atât din Transilvania, cât și dincolo de munți, în Muntenia. În timpul când haiducii erau plecați, ea le păzea ascunzătoarea și le pregătea mâncarea. Acești haiduci aveau mai multe ascunzători unde puteau înnopta sau unde se puteau ascunde de poterele pornite în căutarea lor, însă doar acolo, în munții dintre Valea Sadului și Valea Lotrului, într-o poiană numită Padina Țiganei, își ascundeau prada. Această poiană se găsește aproape de vechiul hotar dintre Transilvania și Țara Românească. Le-a mai spus crâșmărița că haiducii și-au făcut ascunzătoarea în acești munți pe timpul când cătanele românești, care păzeau granița, au fost schimbate cu „jendari ungurești”, de cei cu pene de cocoș la pălărie, dar care nu cunoșteau destul de bine potecile munților.
Ascunzătoarea haiducilor era săpată sub niște stânci în apropierea cărora erau doi brazi crescuți îngemănați, iar de lângă intrarea în ascunzătoare, dacă priveai spre est, în diminețile de vară puteai vedea răsăritul soarelui printr-o șa între doi munți, ca printr-o adevărată fereastră a răsăritului.
Le-a mai spus că intrarea în ascunzătoare a acoperit-o, când a plecat, cu lespezi de piatră și multă cetină de brad. Ea părăsise Ardealul după ce haiducii au căzut într-o capcană întinsă de „jendarii ungurești”. Unii dintre haiduci au murit în luptă cu „jendarii”, iar cei care au scăpat cu viață au fost judecați în cetatea din Târgu Mureș și atârnați în ștreang. Cu aurul pe care l-a luat, și-a deschis cârciuma în care se aflau ei. A fost și ea căutată de „jendari” în toată țara, ani la rând, dar i-au pierdut urma. Acum era prea bătrână să se întoarcă în munții Ardealului să dezgroape comoara, așa că le-a spus lor această taină, sub jurământ ca, dacă o vor găsi, să dea o parte din bani săracilor, de pomană pentru sufletele haiducilor morți de moartea cea năprasnică.
După ce vor găsi intrarea în ascunzătoare și vor înlătura cetinele și lespezile, vor da de o ușă, iar după ușă vor vedea un leu mare din marmură, care se va repezi către ei de cum vor păși înăuntru. Să nu le fie frică, acest leu de piatră este fixat pe o mașinărie cu arcuri și se va opri lângă ușă, dacă nu i-au ruginit scripeții și balamalele în timpul scurs de când ușa nu s-a mai deschis. Ascunzătoarea are șapte încăperi, șase fiind folosite pentru culcușul haiducilor, pentru merinde și arme, iar în ultima cameră, sub o vatră de foc, a fost îngropată comoara. Aurul ascuns de haiduci este pus într-o căldare mare de aramă. Deasupra grămezii de monede, bijuterii și odoare de aur, chiar sub lespedea care astupă căldarea, este pusă crucea de aur furată de haiduci de la Mănăstirea Argeșului.
Aceasta a fost taina comorii ascunsă în Padina Țiganei, taină aflată de cei patru soldați râureni în cârciuma din Galiția. A ajutat bunul Dumnezeu ca acești ciobănași să se întoarcă teferi din război, de unde mulți nu s-au mai întors.
Războiul se terminase la sfârșitul toamnei. Toată iarna, cei patru bărbați au așteptat topirea zăpezilor de pe munte pentru a porni în căutarea comorii. După ce ghioceii și brândușele din poienile munților au luat locul troienelor de nea, cei patru au pornit să caute comoara. Pădurea de brazi, între care știau că se află Padina Țiganei, era demult tăiată de italienii care concesionaseră pădurile din acești munți. Au căutat mult, dar zadarnic. De la pieirea haiducilor și până în momentul când cei patru ciobani au căutat comoara trecuse peste o jumătate de veac. În acest interval s-au schimbat pădurea, drumurile, oamenii și chiar țara, acum Transilvania fiind unită cu Regatul României.
Comoara haiducilor a rămas îngropată, nu se știe pentru câți ani, acolo, departe, în munții râurenilor, până în ziua în care vreun norocos o va găsi și va avea parte de ea. Cei patru râureni, căutători ai comorii, au trecut de mult peste marele prag, iar alți ciobani care-și păstoreau turmele prin acești munți au putut vedea, de-a lungul anilor, în nopțile senine de vară, flăcări de comoară, care uneori țâșneau dintre lespezile albe, presărate pe toată coasta muntelui denumită de localnici Plaiul Hoților, dar comoara din Padina Țiganei nu și-a scuturat niciodată spuza aurului său în văzul oamenilor.