În castelul de la Buia, se spune că voievodul primei uniri și-a adăpostit nu doar familia, ci și o comoară niciodată regăsită.
Deși se află în proprietatea statului și este înscris pe lista monumentelor naționale, ansamblul arhitectural a ajuns într-o stare avansată de degradare.
Ruinele fantomatice ascund multe legende și poate chiar un blestem, dacă ne gândim că fortăreața a avut mulți proprietari care n-au sfârșit de moarte bună. “Aproape toți au căzut jertfă diferitelor intrigi și au fost executați, respectiv uciși mișelește ca și viteazul, dar prea încrezătorul domn român”, notează Sofroniu Roșca într-un “scurt istoric, cu 10 ilustrațiuni” despre castelul din Buia, lucrare ilustrată cu fotografiile lui Emil Fischer și apărută în 1919 la Editura “Renașterea română” din Sibiu. “Surprinde numărul mare de proprietari, dar și diversitatea lor socială și etnică: familii nobiliare maghiare (familia Bolyai, Ioan Gálffy – Elizabeta Perneszi – Boldizsár Szilvási, familia Tholdy şi familia Ürmösi-Maurer), doi principi transilvăneni (Ioan Zapolya și Sigismund Báthory), demnitari saşi din Sibiu (Marcus Pemflinger şi Antonius Schirmer)”, amintește arhitecta Letiția Cosnean.
Ultimul dintre acești proprietari a fost Bela Ürmösi-Maurer. Moștenitorii au vândut castelul statului român în 1919, an în care Sofroniu Roșca scria: “Deși până de curând încă iarna-vara locuit, castelul-cetate îți face impresia unui schelet de uriaș rămas din vremuri uitate și acoperit de pustiu. Cele câteva căscioare țărănești albe și curate din jurul său privesc indiferente asupra bătrânului încremenit pe culme, perdută fiind de mult orice legătură între olaltă”.
Castelul ar fi fost cândva o mănăstire de călugărițe, spune o legendă locală, iar în pod erau zidite cele care se făceau vinovate de mari păcate. “Aceste călugărițe ar fi spiritele neliniștite ale castelului, cari în nopți cu lună es și se preumblă prin castel și cântă cântece foarte triste și tânguitoare”, a consemnat Roșca. O altă poveste ne încredințează că Mihai Viteazul și-a îngropat comorile aici, cusute într-o piele de bivol, iar căutătorii de comori sunt de părere că ele s-ar putea afla într-o fântână – în condițiile în care nici în curtea și nici în împrejurimile castelului nu a fost descoperită vreo fântână care ar fi fost normal să existe – sau într-o a patra criptă, despre care iarăși nu există nici o urmă. Săpăturile au scos la iveală, însă, “numai cranii și oase goale și chiar schelete întregi de oameni voinici din alte timpuri, pe când comorile se țin mereu ascunse”.
Prima atestare a unei posesiuni nobiliare în Buia datează din anul 1296. Data ridicării castelului nu se cunoaște, iar modificările construcției au fost numeroase, specialiștii identificând chiar pietre care este posibil să provină din ruinele unor monumente ale Antichității. Cert este că, în 1598, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, i l-a dăruit domnitorului Mihai Viteazul, împreună cu 14 comune din jur, ca răsplată pentru meritele sale în luptele cu turcii. Dieta Transilvaniei, ținută la 23 martie 1598 la Alba Iulia, scutea această proprietate de dări, potrivit unui document a cărui copie se păstrează la Muzeul Brukenthal.
Castelul a fost construit pe un deal din afara satului, în formă de potcoavă cu frontul spre vest, apărat de trei rânduri de ziduri prevăzute cu turnuri de apărare de forma bastioanelor italienești și un pod mobil. Avea douăsprezece camere de locuit, o cameră pentru păstrarea muniției și cinci camere fără ferestre, în care erau păstrate tunurile de apărare.
Intrarea principală era străjuită de un tei secular, numit “al judecății”, sub care domnul judeca pe supușii săi. Iar sub poartă se afla odaia condamnaților și închisoarea de coase, “o reminiscență crudă din vremurile aspre de demult, care ne aduce în minte și barbariile inchiziției. Temnița aceasta este o groapă adâncă, în fundul căreia sunt fixate cu vârful în sus cuțite mari de fer”.
În curte se afla o capelă cu navă, cor și criptă boltită îngropată – “care după proporțiile sale s-ar putea numi biserică, fiind așa de mare ca și o biserică de pe satele noastre de azi”, spunea Roșca – în care se puteau încă vedea, acum un secol, fresce rămase din vremea lui Mihai Viteazul, “deși un proprietar după acesta, contele Adam Toldi, reformat fiind, lăsase a se văpsi din nou păreții, astupând astfel aceste urme duioase despre creștinul și evlaviosul voievod”. În mijlocul capelei se afla o criptă mare, încă bine păstrată la începutul secolului XX.
După ce l-a înfrânt pe Andrei Bathory în bătălia de la Șelimbăr, Mihai Viteazul este posibil să fi adus în castelul din Buia tunuri și alte arme confiscate de la dușmani, iar un fapt cunoscut este că revoluționarii români conduși de Avram Iancu au luat de aici, în 1848, nu mai puțin de 24 de tunuri și alte arme pentru a organiza rezistența.
Într-una din “odăile întunecoase” se afla o deschizătură în zid pe unde puteai pătrunde într-un tunel care ducea în apropierea satului Mighindoala, aflăm din monografia “Șeica Mare, istorie și legendă” realizată de Delia Pascu (Editura A.T.U. Sibiu, 2018).
Din anul 1922, în clădirea castelului va funcţiona dispensarul comunal, iar în 1960 se instalează sediul CAP-ului și multe încăperi devin magazii. Nebunia distructivă a luat o pauză spre sfârșitul anilor ’60, când Direcția Monumentelor Istorice realizează un proiect de restaurare prin care se propunea conversia funcțională a castelului în “tabără de vară de interes rational” și a capelei în muzeu, însă acesta nu se va realiza niciodată. De la abandonarea edificiului, în 1975, s-a declanșat degradarea rapidă și ireversibilă.
arh. Letiția COSNEAN: “Au dispărut multe elemente de valoare printre care menționăm: o lespede cu ornamente renascentiste în relief plat și cu inscripția „Johannes Gálffi” (un fragment din perioada 1580-1588) folosit în compoziția unui ancadrament de ușă la intrarea în capelă; elementele decorative ale capelei – pictura murală, tavanul casetat pictat de secol XIX, amvon zidit de formă hexagonală decorat în stil baroc târziu și cu baldachin pictat și sculptat din lemn încadrat în secolul XVII-XVIII, tribunele de lemn pictate cu inscripții și blazoane familiale; o piatră funerară sculptată în basorelief dedicată Elisabetei Perneszy de Osztopán, cu reprezentarea blazonului susținut de doi îngeri și o inscripție; etc.
Inclusă adesea în noi liste de restaurare, curtea nobiliară din satul Buia se află și astăzi într-un abandon total. Însăși vizitarea ei devine periculoasă: acoperișul și tavanele lipsesc, iar zidurile nesprijinite se prăbușesc treptat. Materialul rezultat din prăbușirea zidăriei dispare «fantomatic» de la fața locului, atrăgându-ne atenția asupra unei noi utilizări ale ruinelor: cariere de piatră.”
