Un obicei aproape uitat prin satele Sibiului era cel al armindenilor care apărau comunitatea de Rusalcele cele rele.
În sâmbăta Rusaliilor, feciorii vrednici încărcau carele cu trunchiuri sau crengi de carpen ori de mesteceni tineri (armindeni) din pădure și le împărțeau la intrarea în sat, pe drumuri de hotar și pe străzi, împodobind porțile, pentru a ocroti gospodăriile și recoltele de farmecele ielelor, numite și „măiestre”, „Rusalii” sau „Rusalce”. Ei erau răsplătiți de fetele mari cu vin și prăjituri sau cu rachiu și hencleș. Tradiția se mai păstrează în localități precum Avrig, Tălmăcel, Cristian, Chirpăr, Retiș sau Cârța.
Cine a pus primii armindeni?
„La noi, la Avrig, se spune că zilele de Rusalii sunt singurele zile în care Măiestrele nu se apropie de sat din cauza armindenilor puși la porţi.
Măiestrele aveau prostul obicei să pocească pruncii, să ducă departe fetele prea frumoase, să ia minţile bărbaţilor, să încurce holdele înainte de seceriș, să aducă nebunia în rândul vitelor. Ielele, se spune, erau invidioase pe fetele frumoase şi în nopţile magice (la solstiţiu, la echinocţiu) sau la sărbătoarea Rusaliilor intrau în sat, amăgind fetele să iasă din case şi să se prindă în dansul lor la răscruci de drumuri, ducându-le apoi departe, în lumea lor.
De frica ielelor, în nopţile magice, fetele îşi mânjeau fetele cu cărbune şi puneau sub pernă urzici, ca să nu miroase frumos. Tot cu cărbuni îşi mânjeau mamele pruncii.
Un fecior şi-a căutat mândruța furată de Măiestre cale de nouă munţi, aşa a aflat că armindenii au putere.
Primele crengi de arminden le-a pus el la poarta mândrei sale, la început de vară, într-o sâmbătă de Rusalii, ca nu cumva Măiestrele s-o atragă iar în dansul lor şi s-o ducă şi pe ea în ceea lume.
Apoi o mamă şi-a protejat pruncul cu crengi de mesteacăn, fiindcă, singură fiind, a trebuit să-şi lase pruncul nepăzit până rânduia vitele.
Încet, încet armindenii au apărut la porţile fetelor, aduşi de feciori şi la porţile curţilor cu prunci, aduşi de părinţi temători.
Au pus apoi armindeni la porţi de gospodari pentru a le fi păzite vitele, au pus armindeni la intrările în sat pentru a opri Măiestrele, au pus crengi de arminden pe căile de hotar, ca nu cumva Măiestrele să încurce holdele.
În fiecare an, de Rusalii, străzile sunt străjuite de mesteceni aduşi de feciori.
În fiecare an, Măiestrele se răzbună aducând ploile şi vijeliile în preajma Rusaliilor, doar – doar or putea împiedica feciorii să coboare de sub munte cu armindenii”, povestește doamna Maria Grancea, de la Biblioteca Orășenească din Avrig.
În ziua de Rusalii, sătenii îmbrăcaţi în costume populare merg la biserică, iar după slujbă se porneşte jocul. De asemenea, a doua zi de Rusalii se ieşea la pădure, unde se sărbătorea „maialul”, tot cu jocuri populare.
Ultimul armindene
Simbol al abundenţei, Armindenul evoca străvechea credinţă în puterea benefică a ramurii înverzite asupra vieţii şi prosperităţii familiei şi a gospodăriei acesteia.
De la domnul Ilarion Bârsan, gazetarul Văii Hârtibaciului, aflăm cum se mai ținea obiceiul la Retiș în copilăria sa, după ce venise „ordin de la partid să nu se mai pună armindeni”.
„Ficiorii veneau cu câte o glăjuță în buzunar și gazda punea pe masă niște bucături făcute în cuptor, lichiu, colac, plăcinte. Veneau și câțiva bărbați de seama pădurarilor și închinau cu ei și își amintea de vremea când erau tineri. Urmau povești din armată și de pe front, gazda mai aducea niște bucături, ficiorii lăsau glăjuțele pe masă și plecau în pădure, lăsându-i pe pădurari cu bărbații de sama lor să bea și să-și spună poveștile. Noi, băieţii, plecam mai devreme, ficiorii mai târziu, ei veneau din pădure când se înnopta, aduceau armindeni mari pentru fetele de măritat. Cei porniți spre însurat puneau și o vrâstă, un buchet de flori, în coroană.
Aveam 12 ani, eram în clasa a V-a la internat în Hendorf, și am plecat repede să ajung, să merg cu băieţii de pe ulița noastră în pădurea Noișteatului, așa cum am fost mereu de când am împlinit 7 ani. Degeaba m-am grăbit, când am ajuns acasă am aflat că foștii mei tovarăși de joacă din Capu Satului au plecat demult. Am luat securea și m-am grăbit să-i ajung în pădure înainte de a se întoarce, dar m-am întâlnit cu ei pe moină și n-au vrut să mă mai aștepte
M-am dus singur și am umblat până am găsit un carpen drept cu coroana rotundă. L-am tăiat, i-am curățat crengile și cu coroana ridicată pe umeri am pornit să-l trag către casă. A fost mai greu până am ieșit din pădure, apoi pe moină în jos am mers destul de ușor.
De obicei, în sâmbăta din ajunul Rosalilor vine câte un răpăit de ploaie care m-a prins când am trecut de Chiscu lu’ Toacă. Nu mi-a păsat că m-a udat până la piele, dar coroana s-a făcut mai grea, am ajuns pe luncă și prin noroi am început să trag greu la jug. Nu mai puteam, eram ud tot, şi de la ploaie şi de la transpiraţie.
Norocul meu a fost că dinspre Hendorf a apărut unchiu Patriche Gherghel cu căruţa, m-a văzut și a venit la mine.
- Mă copile, ce faci?
N-a fost nevoie să-i spun, vedea și el cu ce mă chinuiam. Mi-a luat armindenele de pe umeri și i-a așezat coroana în căruță. Când am ajuns acasă, l-a strigat pe tata:
Hai Oane și ajută-i la ficioru ăsta, că uite ce armindene mare o adus, poți să-i pui vrâstă.
- Măi copile, la ce-ai tăiat unul așa de mare?
- Păi acolo în pădure mi s-a părut mai mic.
- Și cum îl pui, că tu singur nu-l poți ridica?
Am dat din umeri și m-am uitat la el cu rugămintea în ochi. Tata mi-a înțeles privirea.
- No așa, am ajuns om bătrân să pun armindeni la fete!
Seara mi-a ajutat să duc frumusețea de armindene la ai mai faină copilă de sama mea de pe ulița noastră, la Ruca lu Coman. Mai avea trei armindeni de la alți copii dar nici unul nu era așa mare ca al meu.
A fost ultimul armindene pe care l-am pus. Să pui armindeni de unul singur nu avea nici un farmec. Plăcerea era atunci, când puneam mâna cu toții, făceam o gaură cu un pociump ascuțit, îl ridicam și-l înțepeneam cu pietre ori cu pene de lemn. Trebuia să stea drept, să fie bine fixat, era rușine dacă dimineața, când mergeau oamenii la biserică vedeau armindenele înclinat. Banii pe care îi primeam îi împărțeam frățește.
Atunci am înțeles că odată plecat din sat el nu m-a mai primit înapoi. Eu am luat satul cu mine, l-am purtat în suflet, l-am respectat şi l-am iubit, dar el m-a primit și m-a tratat doar ca pe un musafir, unul primit cu bucurie, dar musafir. Eu m-am dus să învăț teorema lui Pitagora și poeziile lui Coșbuc și Eminescu, tovarășii mei au rămas să învețe să cosească și să joace ficioreasca, să meargă în şezători, să colinde, să poarte mai departe frumoasele obiceiuri ale satului”, își amintește Bârsan.
Acum, în Retiş, armindenii sunt din carpen, fiindcă în pădurile din jurul satului nu se găsește mesteacăn.
Vărzar și struț
La Rășinari, de Rusalii, gospodinele satului pregătesc vărzarul, o plăcintă cu brânză și mărar. „La aceste sărbători nu pot lipsi de pe masa nici unui creștin verzarele, plăcintele făcute cu brânză și mărar. Tot asemenea se îngrijește fiecare casă să aibă în număr suficient cupe nouă, pentru a le distribui de sfintele Rosalii rudelor și copiilor. În cupe se pune lapte și câte un corn sau «struț» (cozonac – n.red.)”, citim în monografia satului Rășinari publicată de Victor Păcală în 1915.
Sărbătoare a naturii
Ziua de Rusalii se ținea cu mare evlavie, pentru semnificaţia ei religioasă, dar şi pentru străvechile conotaţii, de sărbătoare a holdelor, a rodului grânelor.
La Chirpăr, în sâmbăta Rusaliilor, este obiceiul ca băieţii să pună armindeni la porţile fetelor de măritat. Feciorii ies la pădure să aleagă un arminden, fiecare pentru drăguţa lui. Ajungând în sat, pe la vremea când vine ciurda, ei merg pe la fiecare fată de măritat pentru a împodobi stâlpii porţilor şi ai caselor. Dimineaţa, fetele se mândresc cu armindenii puşi şi îi servesc pe feciori cu rachiu şi hencleş.
Portul popular pe care oamenii îl îmbrăcă în ziua Rusaliilor este vechi; unele pieptare, ii sau catrinţe datează de peste 100 de ani. Tehnica aşezării văliturii pe cap este complicată şi puţini o mai cunosc, mai ales că un ştergar are o lungime de doi metri, potrivit cercetătorilor de la CJCPCT Cindrelul – Junii Sibiu.
A doua zi de Rusalii, după slujbă, chirpărenii merg să sfinţească holdele pentru ca acestea să fie protejate. În alai lung, deschis de prapuri pe ale căror cruci s-au legat cununi împletite din fire de grâu, bătrâni, tineri şi copii se îndreaptă, în frunte cu preoţii, spre crucea de la marginea satului (la crucea din Săş).
Lângă cruce, preoţii rostesc rugăciuni pentru ca holdele să fie apărate de vreme rea sau de dăunători, iar recoltele să fie bogate. În timp ce cununa de spice împletită de una din femeile în vârstă din sat este aşezată pe cruce, în câmp răsună versurile pricesnelor:
„Trăia odată într-o căsuţă o mamă cu băiatul ei.
Se bucura biata măicuţă
Că era lângă fiul ei
Şi mama fiind credincioasă
Spunea băiatului mereu
De-a lui Iisus jertfire sfântă
De patima şi chinul său… ”
După sfinţirea holdelor, în centrul satului, sub zidurile bisercii fortificate a sașilor, se încinge jocul.
