Cea mai apropiată rudă îți este vecinul. Acesta este principiul după care conviețuiau sașii transilvăneni, pe vremea când societatea civilă se numea, simplu și eficient, vecinătate.
Primele vecinătăți atestate istoric au apărut în cetatea Sighișoarei, urmată de Brașov, iar după anul 1500 sunt informații despre vecinătăți și la Sibiu.
„Sașii s-au remarcat în plan social prin organizarea vecinătăților. Acestea au apărut în secolul al XVI-lea, pe modelele mai vechi de asociații religioase sau profesionale. Primele însemnări despre vecinătățile din Piața Mare și Piața Mică apar în anul 1534. Din 1563 s-a păstrat primul statut al vecinătăților, de la vecinătatea de pe strada numită astăzi Tipografilor”, explică dr. Raluca Maria Frîncu, de la Muzeul de Istorie „Casa Altemberger” din Sibiu, care și-a dedicat mulți ani studiului vecinătăților.
În colecțiile Muzeului de Istorie se află și o pușculiță de vecinătate datată 1490, ceea ce înseamnă că vecinătățile ar putea fi mai vechi decât se crede, iar unii cercetători sunt de părere că ele au fost inițiate de coloniștii sași încă de la sosirea acestora în Transilvania, începând cu secolul al XII-lea, după modelul francon.
Stephan Ludwig Roth, umanist medieșean: „Vecinătatea este o comunitate frăţească, teritorială, ai cărei membri beau din aceeaşi fântână, stau de gardă în timpul nopţii pentru securitatea tuturor, îşi construiesc împreună casele, se comportă ca rudele în cazul ivirii unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe acelaşi catafalc, îşi sapă mormintele, îşi conduc morţii pe ultimul lor drum, la sfârşitul înmormântării îi cinstesc împreună pe cei care i-au părăsit, apoi, din devotament, au grijă de văduv(ă) şi de copiii rămaşi orfani.”
Vecinătatea era condusă de un tată de vecinătate cu un mandat de un an, care putea fi reales, ajutat de un „tată tânăr” și un consiliu format din opt membri de vază al vecinătății. Activitatea acestei conduceri era voluntară și neremunerată. Ca și în cazul breslelor, exista o ladă a vecinătății, în care se păstrau documentele, însemnele și banii. Ea avea două încuietori și fiecare dintre tați avea o cheie, neputând deschide lada fără celălalt.
Funcțiile cele mai importante ale vecinătății erau: ajutorul reciproc în situații personale mai mult sau mai puțin fericite, siguranța cetățenilor și – în strânsă legătură cu Biserica – ocrotirea valorilor morale și a bunei conviețuiri.
Cel mai important moment din viața vecinătății era ceremonia de Lăsata Secului, atunci când avea loc judecata membrilor, plata amenzilor, verificarea situației materiale a vecinătății, darea de seamă și alegerea noului „tată de vecinătate”.
În Sibiu, în secolul al XVIII-lea, funcționau 31 de vecinătăți, iar în secolul al XIX-lea, după ce regulamentele au devenit mai permisive și erau acceptați și cei care locuiau în exteriorul cetății și chiriașii, nu doar proprietarii, s-a ajuns la 39 de vecinătăți.
Vecinătățile istorice din Sibiu au fost desființate în anul 1892, odată cu preluarea de către autorități a atribuțiilor legate de ordinea și siguranța publică.
Însă tradiția a continuat în satele județului chiar și după cel de-al Doilea Război Mondial.
„Eu vin din Dârlos, un sat în care, alături de vecinătățile săsești, au funcționat și cele românești. După plecarea sașilor, au mai funcționat câțiva ani. Încet, încet, doar acel ajutor pentru înmormântare și partea legată de acest eveniment s-a păstrat”, a mărturisit Raluca Frîncu, autoarea unei teze de doctorat despre vecinătăți, într-o prelegere susținută la Casa Teutsch.
Astăzi mai există vecinătăți în localități precum Alțâna, Stejărișu, Miercurea Sibiului, Moșna sau Nocrich. Iar la Sibiu, Asociația pentru Înfrumusețarea Orașului Sibiu organizează anual, în cartiere, proiectul „Zilele Vecinătății”, fiindcă principiile vecinătății rămân mereu valabile.