Primele cafenele după moda vieneză au apărut la Sibiu în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar peste câteva decenii, lumea bună a orașului se delecta și cu dulciuri fine, oferite de cofetari școliți în Apus.
În 1771, fostul director al teatrului, Livio Cinti, deschidea o cafenea în Piaţa Mare nr. 5, în clădirea Baron Möhringer (actuala Casă Albastră). Potrivit calendarului anului 1790, tipărit de Martin Hochmeister, în Piaţa Mare se aflau trei cafenele: a lui Karl Münstermann, la nr. 330, a lui Gänger, la nr. 103, precum şi cea intitulată „La cei trei mauri”, la nr. 120. Pe Heltauergasse (actualul pietonal Nicolae Bălcescu), la nr. 178, funcționa cafeneaua „La cei şapte principi electori”. În Piaţa Mică nr. 406, era deschisă cafeneaua lui Storch, iar pe str. Ocnei nr. 466, cafeneaua „La cei trei marocani”.
„În toate aceste localuri se servea ciocolată, cafea, ceai şi rosoglio. Probabil că, pentru cei ce frecventau cafenelele, rosoglio – un fel de lichior – era foarte important, căci magistratul oraşului îi acordase lui Johann Baptist Trevas din Trieste o reducere de taxe vamale pentru importul acestuia. Distracţiile oferite clienţilor erau jocul de biliard, cel de cărţi şi tric-trac, precum şi cititul ziarelor”, aflăm din volumul „Din istoria bucătăriei fine de la Renaștere până în zilele noastre. Repere sibiene”, semnat de Gudrun-Liane Ittu, Constantin Ittu și Ioan Bondrea.
Cofetăriile au apărut cu câteva decenii mai târziu decât cafenelele. În 1776, în Sibiu sunt menţionaţi cofetarii Anton Geist şi Sebastian Wirth, iar în 1790, Jakob Buchenröder, din Sporergasse (azi str. General Magheru) nr. 329, şi Magdalena Wirthin, probabil văduva lui Sebastian, în Heltauergasse nr. 180.
Cofetarii, probabil veniţi de la Viena, erau neîntrecuţi în prepararea de prăjituri dintre cele mai fine după reţetele din capitala Austriei. Ei au fost favorizaţi în acordarea cetăţeniei, care foarte greu de obţinut de către cei care nu aduceau importante foloase orașului.
Timp de o jumătate de secol, cofetăria elegantă a elveţianului R.D. Gaudenz a fost preferata sibienilor cu dare de mână.
Sibienii aveau la îndemână, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, sibienii numeroase locuri unde se puteau delecta cu o cafea aromată şi cu dulciuri fine, potrivit cercetătorilor Ittu. Astfel, în Piaţa Mare nr. 12 era deschisă cofetăria lui Alois Wohlgemuth. În apropierea Sălii Thalia, pe str. Tipografilor nr. 19, A. Correni deţinea o cofetărie cochetă, cumpărată mai târziu de A. Berger.
„În anii 1860, se întreceau în arome două locaţii foarte îndrăgite: cofetăria Janda din Piaţa Mare nr. 15 şi cea a lui F. Klaus de pe Heltauergasse. Unul dintre cele mai frecventate localuri a fost cofetăria Frentz, situată la intersecția actualelor străzi Bălcescu și Al. Papiu Ilarian. Cáfe Lázár de pe Bretterpromenade (Promenada din Piaţa Unirii), deschisă în 1860 şi funcţionând până prin anii 1890, a devenit rapid un loc de întâlnire pentru numeroase personalităţi ale oraşului, un loc unde se serveau băuturi fine, se consulta presa și se discuta politica zilei la jocul de biliard. Într-o reclamă publicată în 19 mai 1888 în cotidianul Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, Cáfe Lázár ispiteşte publicul feminin cu îngheţată şi Eiskaffe (probabil cafea frappé), servite într-o verandă specială, destinată exclusiv sexului frumos. Cu prilejul deschiderii cofetăriei sale în Heltauergasse nr. 20, în 1 mai 1888, F. Victor Bunyevacz se adresează şi el potenţialilor clienţi prin intermediul unui anunţ în cotidianul transilvănean Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt. Cofetarul accentuează asupra faptului că poate satisface cele mai rafinate gusturi şi totodată onora comenzi pentru evenimente cu produse de cofetărie şi patiserie de toate categoriile. De asemenea, oferă abonamente lunare a 3 florini pentru cafea şi un produs de cofetărie-patiserie”, mai citim în volumul amintit.
Renumita cofetărie Julius Boda era amplasată în Piaţa Mare nr. 13, colţ cu Heltauergasse (Nicolae Bălcescu). O reclamă din 1901 informează, după enumerarea bomboanelor, torturilor, a prăjiturilor cu cremă, ciocolată, alune şi migdale, a îngheţatei, cremelor, parfaiturilor, toate realizate la calitate superioară şi cu un gust desăvârşit, localul ar practica şi preţuri imbatabile, iar alt anunț, din 1904, dă de ştire că Boda a deschis o filială în Heltauergasse nr. 61, colţ cu Hermannsplatz (Piaţa Unirii), oferind zilnic prăjituri şi torturi proaspete, bomboane fine, îngheţată şi cafea frappé, cafea cu lapte, ciocolată, lichioruri fine şi vinuri alese.
Aripa din dreapta a actualului hotel Continental Forum datează din 1876 şi s-a numit Palais Habermann, după numele proprietarului, fabricantul de bere Johann Habermann. Cafeneaua Habermann avea deschiderea terasei spre promenadă.
Impozanta clădire Unicum din Quergasse (str. Tribunei) a fost construită în 1901, în stilul art nouveau, şi găzduia o cafenea, un restaurant şi un teatru, inclusiv celebra sală a corului Hermania. „Cafeneaua a rămas un loc foarte popular şi un centru artistic important, protipendada oraşului întâlnindu-se aici la restaurant, la cafenea sau la reprezentaţiile de teatru sau concerte. Tot aici aveau loc baluri şi seri dansante mondene”, relatează specialiștii sibieni.
Până la deschiderea noului hotel „Împăratul Romanilor”, în 1895, cafeneaua Moeferdt din clădirea Comandamentului corpului de armată din Heltauergasse nr. 6, a fost cea mai mare și cea mai luxoasă din centrul orașului. Aici puteau fi citite publicaţiile locale și străine, precum Neue Freie Presse sau Wiener Journal. În Piaţa Mare, la capătul Sporergasse (str. General Magheru) nr. 2, se afla cafeneaua şi cofetăria lui Oskar Seiser, care mai avea o cafenea-cofetărie în Saggasse (str. Turnului) nr. 12, şi una, din 1911, în Parcul Sub Arini, deschisă în perioada 1 mai – 15 octombrie, unde, pe lângă produse de cofetărie, se serveau gustări reci, vin şi bere, iar săptămânal aveau loc concerte de muzică militară. Alfred Seiser era proprietarul unei cofetării din vechiul sediu al Băncii de Credit Funciar de pe Sporergasse şi al unei filiale din Elisabethgasse (str. 9 Mai) nr. 25, deschisă în 1901.
Într-o carte de adrese a Sibiului din anii 1930, sunt menţionaţi 20 de cofetari. Unii dintre ei aveau cofetării şi înainte de Primul Război Mondial, cum au fost Francisc Bittner, a cărui afacere din strada Turnului nr. 22 data din 1871, Gustav Schintzel, fusese proprietar de local în strada Elisabeta nr. 57 din 1905, iar Oskar Seiser avea acum adresa în str. Regele Carol al II-lea nr. 2. (azi str. General Magheru). Trei din cele 20 de cofetării poartă menţiunea „de prim rang”: „Bufniţa” („Eule”) din strada Regina Maria (azi str. N. Bălcescu) nr. 51-53, al cărei proprietar era A. Gündisch, cofetăria lui Virgil Bunea, prima cu un proprietar român, deschisă în 1934 în strada Regina Maria nr. 19, şi cofetăria lui B. Embacher din strada Ocnei nr. 33.
„Concurenţa dintre cofetari trebuie să fi fost destul de dură, deoarece toţi încearcă să atragă clienţii, promiţându-le produse de cea mai bună calitate la preţuri accesibile. Spre exemplu, la «Bufniţa» se ofereau zilnic proaspăt, cele mai delicioase prăjituri, biscuiţi, etc. şi se execută conştiincios tot felul de comenzi. Toate produsele premiate cu medalia de aur”, arată sursa amintită.
Istoricul Dan Nanu preciează că, în 1947, a apărut Cooperativa de Producție Meșteșugărească a Cofetarilor „21 Decemvrie”, care deţinea opt magazine de desfacere, toate fostele cofetării celebre din perioada interbelică, sediul central fiind pe str. Molotov nr. 2. Până în 1948, când a avut loc trecerea în proprietatea statului, au supravieţuit cofetăriile lui Sabri Cazimi din strada 9 Mai, a lui Oskar Seiser de pe Molotov nr. 2, a lui Felix Widmann de pe strada Tribunei, bomboneria și cofetăria Halil Isacovici de pe 9 Mai, faimoasa cofetărie Schinzel din aceeaşi stradă, precum şi cea a lui Adalbert Tiboldy de pe Turnului.
În perioada comunistă, cofetăria „Macul Roşu” se afla pe locul unei vechiului local Seiser. Intrarea şi punctul de deservire era pe str. General Magheru nr. 2, în aceeaşi clădire cu barul „Mocca”, iar sala cu mese în casa din Piaţa Mare nr. 12. „Localul nu era unul pretenţios, dar produsele erau de calitate bună până în ultimul deceniu al perioadei comuniste, când, odată cu criza alimentară, dispăruseră aproape toate ingredientele necesare preparării deserturilor. În zilele de vară, în faţa localului se vindeau brânzoaice, cornuri cu vanilie, Éclairuri sau Choux à la Crème, îngheţată şi sucuri. Cofetăria a supravieţuit şi după 1990, transformându-se în cofetărie-bar, apoi bar”, menționează cartea.
Istoria cofetăriei „Trandafirul Roşu” este, până la un moment dat, parte din istoria restaurantului vecin, „Bufniţa”, care purta acest nume din 1922. Sub denumirea „Zur Eule”, proprietarul clădirii din strada Bălcescu nr. 51-53, Adolf Gündisch, a deţinut un restaurant, o cafenea şi o cofetărie, cea din urmă fiind prezentată într-o reclamă interbelică drept „cea mai bine-cunoscută cofetărie în toate produsele speciale ale acestei branşe”. Până la începutul anilor ‘80 ai secolului XX, la „Bufniţa”, devenită după naţionalizare „Trandafirul Roşu”, se găseau: Éclair şi Choux à la Crème, amandine şi prăjitura Bucureşti, savarine, tort de fructe, tort doboş, cremşnit, plăcintă cu mere etc. Cofetăria a rezistat până la mijlocul anilor 2000.
Cofetăria „Perla” a fost deschisă la 31 mai 1976, în Piaţa Mare. O parte se afla în casa a cărui proprietar era, în secolul al XVII-lea, comitele Valentin Frank von Frankestein. La finele secolului al XIX-lea, aici a funcţionat cafeneaua lui Berthold Frenz. Cel de-al doilea corp al cofetăriei se afla în imobilul cu faţada spre str. Nicolae Bălcescu nr. 2. Aici, în partea spre piață, fusese cafeneaua și cofetăria Julius Boda, urmată, în perioada interbelică, de cea a lui Oskar Seiser. „«Perla» era regina cofetăriilor sibiene, un local decent, elegant, cu o atmosferă deosebită. Celor care trăiseră în perioada interbelică şi avuseseră prilejul să călătorească în afara graniţelor ţării, «Perla» le amintea de localuri similare din capitale central- şi vest-europene. Era un loc care impunea prin bun gust şi decenţă, iar produsele servite erau de foarte bună calitate, ce-i drept, semnificativ mai scumpe decât în alte cofetării. În genere, acestea erau preparate după reţete clasice franţuzeşti şi central europene, precum şi după reţete autohtone ale anilor ’60. Salata de fructe, profiterolul şi cafeaua frappé se numărau printre deliciile Perlei. Perioada de final a epocii Ceauşescu, cu toate lipsurile ei, a marcat și această cofetărie, care nu mai putea menţine standardele înalte ce o caracterizaseră. Asemenea celorlalte cofetării cu tradiţie în Sibiu, a dispărut şi «Perla» în anii de după 1989”, conchid autorii cărții „Din istoria bucătăriei fine de la Renaștere până în zilele noastre. Repere sibiene”.
