Fiul Babei Dochia, Dragobete, era fecior fain, harnic şi cuminte, spune povestea din moși-strămoși. Dar n-avea noroc de o mireasă pe măsura sufletului său. Până într-o zi, când i-a venit în ajutor „Cap de primăvară”…
„La noi, Dragobete nu este o zi sau o sărbătoare strict delimitată, ci este un interval de aproximativ o săptămână înaintea zilelor babelor care încep de Mărţişor. Nu era Dragobete ci erau Dragobetele, fiind vorba de mai multe zile”, povestește bibliotecara Maria Grancea din Avrig.
În această perioadă, se pregăteau uneltele pentru lucrul la câmp sau grădini, se tăiau uscăturile, se agăţa în fiecare pom un fir de lână roşie (sau roşu cu alb) pentru rod bun, se curăţau streşinile pe langă cuiburile de rândunele, cu grija păstrării cuibului, se finisau cusăturile pentru mirese și se făceau ultimele „înţelesuri” de nunta înaintea lăsării postului.
Tot de la Maria Grancea aflăm minunata poveste a fiului Babei Dochia:
„Mama Tână, străbunica mea, îmi spunea, în fiecare primăvară, povestea, iar eu aveam grijă să pun în pomi șnur alb-roșu, verificând apoi, din când în când, dacă șnurul era acolo: era.
Se spune că Dragobete, fecior fain, harnic şi cuminte, era şi un mare iubitor al păsărilor. Pe cele care rămâneau iarna pe-aici le ocrotea, pe cele călătoare le ajuta încercând să repare cuiburi, să le pună în apropiere sursă de apă, să le mai apere puişorii de răpitori. Crescând şi ajungând la vârsta însurătorii, fără a-şi uita păsările, îşi ridica şi el ochii după fetele frumoase la care avea şi succes, frumos fiind, dar Baba Dochia nu era deloc grăbită să–şi aducă noră în casă, aşa că amâna mereu momentul petiţului până când era prea târziu, fiindcă se intra în post. Anii treceau şi trecea şi tinereţea lui Dragobete. Într-un sfârşit de iarnă, când Dragobete se uita cu jind la perechile de tineri căsătoriţi în anul trecut, venind voioşi şi mândri de la biserică, în timp ce el era tot singur, l-a doborât tristeţea şi ochii i s-au umplut de lacrimi. În loc să meargă spre casă, s-a îndreptat spre livadă, lăsându-şi lacrimile să-i curgă pe obraz.
– Aşa fecior fain să plângă, cine a mai văzut?! s-a auzit un glas.
– Cum cine a mai văzut, ce, eu n-am voie să fiu trist? a răspuns Dragobete fără să–şi dea seama că nu văzuse pe nimeni aproape de el.
– Tu, care iubeşti pomii şi florile, tu care ai grijă ca păsările cerului să aibă unde să cuibărească, tu care iubeşti fetele şi lumea, tu de ce plângi, fecior frumos?
– Fiindcă uite cât de singur sunt, fiindcă anii trec şi eu n-apuc să-mi iau mireasă, fiindcă îmbătrânesc fără să am şi eu cuibul meu! Dar tu cine eşti? Ieşi la vedere!
Și atunci a apărut de după pom o arătare care nu era nici nor, nici floare, nici pom, nici femeie, nici bărbat, nici piatră, ci toate la un loc, însă aşa cum era, arătarea era frumoasă – frumoasă şi împrăştia stropi de lumină în jur.:
– Eu sunt „Cap de primăvară” şi am grijă ca lumea să fie pregătită pentru venirea surorii noastre Primăvara, aş putea să te ajut.
– Cum, Doamne iartă-mă, să mă ajuţi!
– Uite, încurcă mâine, dis-de-dimineaţă, un fir roşu în ramurile pomului acestuia şi când se va opri o fată să-l descurce, cere-i să–ţi fie mireasă.
– Cuuum, aşa hodoronc-tronc? Ce fată o să vrea asta?
– Măi Dragobete-Dragobete: orice fată care n-are încă un ales te-ar vrea dacă te vede, iar aici pot şi eu să fac ceva.
Și „Cap de primăvară” a suflat asupra crengii pe care trebuia pus firul.
Aşa că dimineaţa Dragobete puse un fir roşu în creanga pomului spre care suflase Cap de primăvară. Pomul se afla lângă cărarea care ducea spre un izvor. Numai că Baba Dochia, iscoditoare ca întotdeauna, bănuind ceva necurat la mijloc, a pus repede câte un fir roşu în toţi pomii de lângă cărare. Mai târziu, un roi de fete culegeau arniciul roșu din pomi. Dragobete, săracul, nu ştia căreia să-i ceară să-i fie mireasă.
Seara, singur în livadă, ofta, sperând să vină Cap de primăvară, să-i spună ce a păţit. Acesta l-a liniştit, însă, şi i-a spus: „Mâine pune un fir alb în fiecare pom şi unul alb cu roşu în pomul vrăjit”.
Aşa a făcut Dragobete şi iarăşi afurisita de babă a încurcat lucrurile, toți pomii aveau un şnur alb-roşu şi un stol de fete vesele adunau şnururile de pe crengi.
Seara, Dragobete i-a spus lui Cap de primavără că n-are rost încercarea asta, fiindcă uite, mereu se întâmplă astfel, dar Cap de primăvară l-a certat:
– Dragobete, ia dimineaţă mătase subțire, roşie şi albă, răsucește şnur şi pune fiecărui pom câte un capăt de şnur, mamă-ta n-o să mai ştie ce să facă, iar pentru ceea ce am să fac eu, ea nu are putere. Ai să vezi.
Fără niciun pic de încredere în reuşită, dar ca să nu-l supere pe Cap de primăvară, Dragobete a făcut cum i s-a spus. Baba a verificat fiecare pom şi a văzut că toţi sunt la fel, atunci a strâns toate şnururile şi le-a aruncat. Un capăt de mătase roşie, aproape invizibil, a rămas însă agăţat de pomul vrăjit, sub un mugur de floare. Când fetele au trecut spre izvor, nemaivăzând nimic în livadă, şi-au continuat drumul. Una s-a oprit totuşi să privească un boboc de floare care apăruse pe o creangă. Încercând să-l atingă, a zărit capătul de şnur rămas din cel agăţat de Dragobete şi vraja și-a facut efectul. Restul poveștii… îl bănuiţi: n-a avut nevoie Dragobete decât de câteva clipe ca să facă ceea ce-l învăţase Cap de Primăvară, iar fata a acceptat să-i fie mireasă.
De logodit, i-a logodit Cerul, iar casa le-a fost Primăvara, căci au plecat de teama Babei Dochii, departe, la poarta Timpului, acolo unde tinereţea e fără bătrâneţe. Timpul, la rugămintea lui Cap de Primăvară, i-a găzduit în casa Primăverii şi le-a dat în grijă înfloritul pomilor şi logodna păsărilor.
De atunci, în săptămâna dinaintea lui Mărţişor, se pune în crengile pomilor şnur roşu de lână sau mătase ca pomii să înflorească şi să aibă rod, se fugăresc fetele prin livezi şi se culeg primele flori. Tot de atunci, acelui timp i se spune Dragobetele sau Cap de primăvară.
Baba Dochie a aflat ceva mai târziu de logodna lui Dragobete şi de fuga lui împreună cu mireasa aleasă şi şi-a îmbrăcat cojoacele plecând în munte, pe urma lor.
Moșul meu mi-a arătat locul în care Moș Timp îi ascunsese pe Dragobete și mireasa sa: la răsărit de soare se vedea strălucind, pentru o clipă, o poartă de lumină. O fi fost părere? O fi fost vis? Moșul zice că nu, Poarta e acolo, dar nu oricine o poate vedea. Unii ciobani au mai zărit-o arareori. Din fericire, nu și Baba Dochia.”