Șnițelul vienez sau parizian era mâncarea de duminică a sibianului, obținută cu mari eforturi în „Epoca de Aur”. Deși era dificil și riscant să faci rost de carne în perioada comunistă, efortul dădea rezultate de care se bucura întreaga familie.
Scriitoarea sibiancă Dagmar Dusil, emigrată în Germania din 1985, își amintește cât de greu făceai rost de carne de porc sau de vițel și cât de mult prețuia o gospodină asemenea „captură”.
Familia sa se aproviziona de la doi gospodari români din Poplaca.
„Acasă la noi, mâncarea de duminică era șnițelul. Pentru prânzul de duminică, o altă mâncare nici nu intra în discuție. Nici de la garnituri (cartofi țărănești, orez fiert și mazăre) nu exista abatere. După salata care ajungea pe masă se putea urmări trecerea anotimpurilor.
Tot timpul fusese greu să faci rost de carne, dar ironia sorții a vrut ca tocmai eu să cresc într-o casă în care exista mereu carne. Aceasta era procurată din surse private, iar acțiunea de procurare nu era lipsită de pericole.
Șnițelele de vițel erau deosebit de fragede, iar mama mea era o maestră în făcut șnițele. În cele mai vechi amintiri din copilărie, îl văd pe tata spunând după fiecare prânz de duminică: «Hm, o carne căreia trebuie să i te adresezi cu „dumneavoastră!”», iar spre sfârșitul mesei prorocea: «Savurați mâncarea, luați-vă rămas-bun de la ea, poate c-a fost ultima livrare de carne.» Har Domnului că asta nu s-a întâmplat niciodată și în toți acei ani din România ne-am bucurat de șnițele gustoase.
Bunică-mea avea un mod special de-a bate șnițelele. Își începea acțiunea la ora 8, duminica de dimineață. Mai întâi, șnițelele erau bătute cu un cuțit, și anume cu partea ascuțită, linie lângă linie, iar asta dura până pe la 10 sau chiar 11”, notează Dagmar Dusil, în cartea sa „Privind înapoi prin fereastra bucătăriei” (Curtea Veche Publishing, București, 2013).
În același volum, sibianca dezvăluie două rețete din propria familie:
Șnițel vienez
Se bate carnea de vițel (o mai înlocuiesc, desigur, și cu carne de porc), se condimentează cu sare și piper, se tăvălește în făină, apoi prin ouăle bătute (mama folosea doar un ou și lungea totul cu lapte) și pe urmă se tăvălește pe o parte și pe cealaltă prin pesmet. Se prăjește în untură încinsă sau în ulei încins.
Pe post de garnitură nu se servea decât orez fiert, iar vara și mazăre călită. La începutul verii mâncam șnițele cu salată verde, în plină vară salată de castraveți, iar pe final de vară ardei copți.
Șnițel parizian
Șnițelele bătute, sărate și piperate se tăvălesc prin făină. Albușul se bate spumă, se adaugă apoi și gălbenușul. Șnițelele date prin făină se trec prin ou și pe urmă se prăjesc în untură încinsă sau în ulei încins.
Pe lângă șnițele, mâncam și cartofi care putea fi preparați în trei feluri: se curățau niște cartofi fierți, se tăiau în patru și apoi în felii și se amestecau cu ceapă călită în prealabil. O variantă era să razi grosier cartofii pe răzătoare și apoi să îi amesteci cu ceapa rumenită. Sau se făcea piure de cartofi, pe care mama mea îl prepara cu mult lapte. Mai târziu, când am început și eu să gătesc, am mai adăugat și unt, iar dacă aveam smântână, puneam și ceva smântână.
Pe timp de vară se serveau pe lângă șnițele unui din cele trei feluri de salată deja amintite, iar pe timp de iarnă, în loc de salată, aveam merișoare de munte sau compot de mere.