Ultimul preot din Roșia: “De aici nu mă clintesc!”

“Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir şi orăcăiau broaştele, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti” spune cu mândrie pastorul-scriitor din Roșia, Eginald Schlattner, credincios până la ultima suflare patriei sale.

S-a născut pe 13 septembrie 1933, în Arad, şi-a petrecut tinereţea la Făgăraş și a studiat la şcolile de limbă germană din Sibiu, Făgăraş şi Braşov. A cunoscut încă de mic asprimea vieții, după 23 august 1944, când toţi etnicii germani din Regatul României au fost declaraţi colaboratori ai lui Hitler, iar tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, saşii şi şvabii au fost expropriaţi. Familia Schlattner s-a trezit în stradă, într-o noapte de noiembrie 1948. În perioada 1952-1953 a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer şi Friedrich Nietzsche. A învățat timp de un semestru matematica şi apoi, în perioada 1952-1957, a trecut la hidraulică. În 1957, înainte de a-şi susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, torturat şi înfometat până când a decis să colaboreze cu anchetatorii, iar astfel a ajuns martorul principal al acuzării în „Procesul scriitorilor germani”, care a avut ca rezultat condamnarea la un total de 95 de ani de muncă silnică, confiscarea averilor şi interdicţia exercitării unor drepturi civile grupului format din Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald Siegmund, pentru „infracţiunea de instigare împotriva ordinii sociale şi agitaţie”. La rândul său, Eginald Schlattner avea să fie condamnat în noiembrie 1959 pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare” la doi ani de închisoare corecţională cu interdicţie civilă şi confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv.

După ieşirea din închisoare, autorităţile comuniste i-au oferit oportunitatea de a pleca în Germania. „Toţi foştii deţinuţi politici au primit imediat paşaportul, că regimul de atunci era mulţumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am ştiut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!”. Așa că a lucrat mai întâi ca zilier la fabrica de cărămidă din Făgăraş, apoi ca tehnician în construcţii rurale la ferma de stat Berzovia şi pe urmă la construcţia căii ferate Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă pe atunci în vârstă de 18 ani, iar în 1967 li s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner, care trăieşte acum la München. Cât despre bătrânul preot, el nu are de gând să plece nicăieri. “Dumnezeu mă vrea aici”, spune el.

Angajat la Uzinele Mârşa ca desenator tehnic, în anul 1969 i s-a îngăduit să-şi susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog până în 1973, fiind pe rând şef de şantier, inginer coordonator la Investiţii şi inginer hidrolog la uzină. În acelaşi an, îşi reia studiile de teologie. După absolvirea studiilor teologice, din anul 1978, a fost până la pensionare preot luteran în satul sibian Roşia (Rothberg), iar, din 1992, și în Penitenciarul Gherla. Deși comunitatea săsească din Roșia a dispărut de mult, Eginald Schlattner, numit „ambasador cultural al României” în 2002, continuă să își înalțe rugăciunile spre Cer în bătrâna biserică evanghelică a satului, monument istoric ridicat tocmai în secolul al XIII-lea, “doar pentru Dumnezeu și pentru mine”.

După o tăcere de 40 de ani, Eginald Schlattner a început să scrie literatură în anul 1990, despre propria poveste, dar și cea a etnicilor germani în perioada 1943-1960. Romanul de debut „Cocoşul decapitat”, publicat în 1998 la Viena, a fost adaptat pentru cinematografie. Pelicula omonimă a fost turnată la Sibiu, sub conducerea regizorului Radu Gabrea, și lansată în 2007, cu prilejul programului Sibiu – Capitală Culturală Europeană.

Ultimul sas din Roșia a afirmat că succesul cărţilor sale se datorează faptului că el continuă să trăiască în România: “Aceste cărţi nu le-aş fi putut scrie în Germania. Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El trăieşte numai din amintiri, nu mai are o relaţie cu prezentul ţării pe care a părăsit-o. Aici sunt încă pomii de atunci, soarele ca şi acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, românească, săsească, mirosul pământului… N-aş fi putut să scriu acest roman într-un bloc din München… Nu, n-aş fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch”.

Preotul devenit celebru continuă să locuiască în casa parohială, înconjurată de grădini şi de parcul bisericii. Întrebat dacă nu se gândeşte să emigreze şi el în Germania, a răspuns răspicat că, orice i-ar mai rezerva viaţa, “von hier rücke ich mich nicht” (“de aici nu mă clintesc”).

Eginald Schlattner: “Acest lucru îl datorez patriei mele, România, care mi-a permis sau – nu numai atât – m-a favorizat să rămân german. Aici mă ştie bunul Dumnezeu după nume şi aici mă ştiu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu mă clintesc. Aşa să m-ajute Dumnezeu!”

Cu ocazia vizitei efectuate de către ministrul federal de Interne al Germaniei, Otto Schily, la biserica luterană din Roşia, Schlattner l-a întâmpinat pe înaltul oaspete cu următoarele cuvinte, care exprimă ataşamentul său faţă de România: “Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir şi orăcăiau broaştele, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.”

Lasă un răspuns