Han, cazarmă și ruină. Ce a fost și ce a ajuns “Coroana Ungariei”!

Un important punct de reper al Sibiului încă de acum 250 de ani, casa impozantă aflată chiar lângă Podul Minciunilor, la intersecția străzilor Ocnei și Azilului, are și o istorie impresionantă.

Vechile case de la numerele 467-468 și 469, aflate chiar la joncțiunea Orașului de Sus cu Orașul de Jos, au fost construite în secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea. Pe locul acestora, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost ridicat imobilul actual, potrivit cercetărilor efectuate de colecționarul sibian Marian Bozdoc.

Arhivele orașului arată că, în 1790, pe când segmentul străzii Ocnei de la pod și până la Piața Dragoner se numea chiar Unter der Lugenbrucke – adică „Sub Podul Minciunilor” -, casa găzduia hanul și restaurantul “Zum Weissen Rössel” (“La Armăsarul Alb”), care avea o stație de poștalioane și o “casă de transport”. Aripa din spate era folosită pentru grajduri. De altfel, hanurile, primele localuri publice din Sibiu, au apărut de-a lungul drumurilor de diligență, din necesitate, explică istoricul sibian dr. Dan Nanu. Ele ofereau adăpost, hrană frugală și băuturi tradiționale pentru călători.

După doi ani de lucrări de renovare, în decembrie 1840, aici se inaugurează hanul “Zur Ungarische Krone” (“Coroana Ungariei”), care dispunea de cafenea și restaurant, iar la ultimul etaj era casino, potrivit unui document din 1842. În noiembrie 1842, localul se deschide sub conducerea lui Georg Krauss, iar la 1 noiembrie 1843 era dat spre arendare.

În primul deceniu al secolului XX, clădirea a fost folosită de armată, pentru Brigada 12 Artilerie, până la finalizarea construcţiei din Calea Dumbrăvii.

Aproape nimic nu mai amintește astăzi de vremurile bune ale acestei case emblematice pentru istoria Sibiului. Spre rușinea instituțiilor locale cu atribuții în domeniul protejării patrimoniului, ea este clasificată ca monument istoric, însă o scurtă privire în curte oferă o priveliște dezolantă. După ce a fost naționalizată de comuniști, clădirea a ajuns să aibă o mulțime de proprietari care au făcut lucrări după bunul lor plac și în limita posibilităților financiare, astfel că, la interior, au mai rămas doar câteva dintre elementele arhitecturale originale, lăsate într-o cumplită paragină. Din loc în loc, polistirenul și zugrăvelile lavabile în culori năstrușnice acoperă zidurile mâncate de igrasie, iar lemnul este înlocuit, treptat, cu termopan.

Din punct de vedere arhitectural, imobilul de pe str. Ocnei nr. 1 este format din subsol, parter şi două etaje. Spre str. Ocnei, faţada este structurată, la nivelul etajelor, în opt axe. La parter, datorită pantei străzii şi a realizării accesului carosabil pe sub Podul Minciunilor, în 1860, apar doar cinci axe, trei din stânga situându-se la nivelul subsolului, următoarea fiind gangul în arc semicircular al porţii. Ferestrele de la etajul I au ancadramente dreptunghiulare, cornişă dreaptă sprijinită pe console în formă de volute, solbanc, parapet decorat cu casete decorative. Clădirea prezintă și două coşuri trapezoidale de secol XVIII.

Lasă un răspuns