Un britanic la masa ardelenilor. Impresii de călătorie din 1862

Cu 35 de ani înainte de apariția romanului “Dracula” al lui Bram Stoker, englezul D.T. Ansted a aprins curiozitatea occidentalilor cu descrierile sale despre Transilvania.

“O scurtă călătorie în Ungaria și Transilvania în primăvara anului 1862” este titlul jurnalului de călătorie publicat de profesorul de geologie David Thomas Ansted (1814-1880), în același an, la Londra. “Cazare excelentă, mâncare bună și vinuri bune se pot găsi în orașele mari și chiar în unele dintre cele mai mici”, a constatat pretențiosul britanic, membru de onoare al Societății Regale, după ce a trecut din Ungaria în Transilvania. De-a dreptul entuziasmat de bogăția acestor ținuturi și surprins că, dintre toate națiile, doar sașii păreau a folosi cel mai chibzuit resursele naturale transilvănene, Ansted a dedicat câteva pagini gastronomiei și convivialității de acum un secol și jumătate.

“Prepararea alimentelor la țară în această parte a Ungariei nu este dificilă, iar alimentele în sine sunt în general gustoase. Se spune că până și cei mai săraci consumă mult mai multă carne decât se obișnuiește în Germania, iar mâncarea de porumb pe care o prepară este foarte hrănitoare. Pâinea este întotdeauna bună, iar vinul este superior vinurilor germane din aceeași clasă și cu același preț”, nota călătorul britanic.

D.T. Ansted are cuvinte de apreciere despre mesele transilvănenilor: “Rutina meselor este următoarea: cafeaua (întotdeauna bună) este servită într-un pahar cu lapte. În majoritatea locurilor unde se găsește lapte, aceasta este pregătită dimineața devreme, alături de ea fiind consumată o bucată de pâine. Spre prânz e ora mesei. Un fel de supă, boulli (fiertură) de legume, cartofi și macaroane tari sau vermicelli (tăiței – nudel). Apoi urmează mâncarea națională constând din carne tocată cu sos și ardei roșu (paprika) ori una dintre varietățile naționale de carne prăjită sau carne de pasăre (oricare dintre ele fiind excelentă); acestea sunt urmate de o budincă, iar apoi de friptură și salată. Masa de seară este aproape identică cu cea de la mijlocul zilei”.

Vinurile tari, pregătite “primitiv”, dar curate și “întotdeauna plăcute” nu i-au displăcut profesorului, însă cu Schnaps-ul de prune, pe care-l găsește “extrem de neplăcut la gust”, nu s-a putut obișnui nici în ruptul capului.

Vinurile de masă din Ungaria sunt tari și conțin un procent mare de alcool, fără a fi foarte aromate; acestea se învechesc în timp și e imposibil să nu recunoști un vin obișnuit, care a fost păstrat zece ani sau mai mult, față de unul mai recent, din aceeași podgorie. O perioadă mai mică de zece ani este insuficientă pentru a-i evidenția aroma. Puține vinuri au buchet sau aromă, lipsă datorată probabil stilului de a le pregăti, mai degrabă primitiv. Vinurile sunt aproape întotdeauna curate, echilibrate și întotdeauna plăcute. Singura băutură alcoolică comună este un spirt extrem de neplăcut la gust, făcut dintr-un soi de prune (zwetchgen), foarte adesea întâlnit în toate părțile Germaniei. Uneori este gustat înainte de mese”, observă D.T. Ansted.

David Thomas Ansted. Litografie de T. H. Maguire, 1850
David Thomas Ansted. Litografie de T. H. Maguire, 1850

Englezul a scris și despre mâncărurile de vânat și despre prepararea peștelui, fără a fi deloc încântat despre stilul “foarte dezagreabil” de preparare a acestuia.

“În multe din râurile Ungariei, se găsesc o mulțime de specii de pești, unele dintre cele mai bune la gust, acestea fiind rareori obținute fără a face anterior o comandă specială.

Același lucru se poate spune și despre animalele sălbatice din păduri, multe dintre acestea fiind vânate, însă niciodată puse pe masă. Se pare că urs nu se consumă, mistrețul sălbatic foarte rar, ciuta și căprioara roșie se găsesc rar pe piață, deși se spune că sunt peste tot în munți. Chiar și păsările, multe la număr, sunt destul de neglijate.

Peștii de apă dulce sunt, în mod cert, cei mai buni. Cel puțin trei tipuri de sturion, des întâlnite în apele maghiare, au carnea compactă, mai bine aromată și, cu siguranță, mai hrănitoare decât carnea oricărui alt pește de apă dulce din vestul Europei. După părerea mea, când sunt corect preparați și consumați calzi, sunt superiori oricărui pește, în afară de somon. Seamănă foarte bine cu un calcan mare și bine aromatizat. Carnea este albă, fermă și nu este apoasă, iar pe măsură ce animalul crește, oasele nu mai sunt deranjante. Toți peștii din familia sturionilor conțin foarte mult ulei, dar asta conferă doar aromă. Atunci când sunt preparați corespunzător și apoi consumați calzi, gustul de ulei dispare.

Cu toate acestea, în orașe, există un stil foarte dezagreabil de preparare a peștelui, iar speciile foyttsch sau dick, sau oricare dintre ceilalți pești astfel pregătiți, pot fi pe gustul întregii familii. Peștele este prăjit în ulei, servit rece și opărit în oțet. Apoi, i se adaugă oțet și ulei după gust.

În afară de peștele cartilaginos, în apele muntoase ungare există mult păstrăv de calitate bună. Însă niciodată nu am reușit să-l obțin pentru mâncare, căci părea destul de greu să cer unui băiat sau unui om care nu are nimic de lucru să câștige câțiva bănuți în acest fel. Sunt multe feluri de pești care nu se pot procura”, afirma Ansted.

Citește cartea lui D.T. Ansted integral pe Google Books (în limba engleză)!


foto sus: Vedere a orașului Sibiu dinspre vest, litografie de Fogarasi Nagy Miklos, 1864-1865

Lasă un răspuns