Spiritul practic pentru care germanii sunt renumiți s-a manifestat și în bucătărie. Ce și cum mâncau coloniștii germani din Transilvania și care este gustul amintirilor pe care le păstrează sașii sibieni ne dezvăluie dr. Gerhild Rudolf, directoarea Centrului de dialog și cultură „Friedrich Teutsch” al Bisericii Evanghelice C.A. din România.
“Bucătăria săsească este foarte mult legată de sezon. Erau mâncăruri care se făceau numai vara sau numai iarna. Se face diferență între sărbătoare și zi obișnuită. Condimentele se foloseau numai cele naturale, verdețuri, poate piper, dar nimic exotic. Aceste lucruri se regăsesc și în cărțile de bucate de bază ale sașilor, cum ar fi cele scrise de Christine Schuster, sau, din anii ’50, Martha Liess, ori, din anii ’80, Ina Kuchar. Se foloseau și fructe pentru supe, există acele supe cu fructe. Există multe feluri care revalorifică resturile și iese ceva bun și din resturi. Prăjiturelele sunt iarăși un atu. La nunți se făcea un număr mare de prăjiturele foarte bine gândite. De exemplu, la Agnita, fiecare vecină pregătea câte un fel de prăjitură, dar se făceau acele farfurii cu prăjituri asortate și se tăiau cu centimetrul de croitorie sau cu rigla, se măsurau, ca să iasă toate bucățelele exact de aceeași mărime. Asta era mândria gospodinelor, să fie totul perfect! În general, când se sărbătoreau nunțile, în fiecare zi era programat ceva. Într-o zi se cernea făina, într-o zi se cocea pâinea, după aceea cei invitați știau ce trebuie să aducă la bucătărie: o găină, ouă, totul foarte cu rânduială”, explică Gerhild Rudolf.
Gerhild Rudolf, referent cultural: “Au trecut cam nouă secole de atunci și nu se pot constata rețete care să provină chiar din regiunea de unde au venit coloniștii sași. Ceea ce se descoperă în bucătăria săsească sunt influențele austriece foarte puternice, din perioada austro-ungară, și sunt mâncăruri specifice românești și ungurești care au pătruns în bucătăria săsească și sunt considerate tradiționale săsești, dar se știe că sunt influențe de la vecini. Bucătăria locală a luat multe influențe de la cei din jur.”
Doamna Rudolf își amintește cu mare drag de mâncărurile pregătite în familia sa. „Una este plăcinta cu mere, cum o făcea bunica, care era din Viena și s-a căsătorit în Transilvania, apoi, de Crăciun, Nussbaigli, un baigli cu nucă, orice mâncăruri cu cartofi – erau tipice pentru copilăria mea în Țara Bârsei, iar personal mă interesează foarte mult și pâinea. Am făcut mai multe seminarii în diverse sate să vedem cum și astăzi se mai coace în mod tradițional pâinea la țară, care, bineînțeles, e și un aliment cu încărcătură simbolică foarte mare. Secretul e să ai o covată mare, să intre 20 kg de făină, trebuie frământat două ore, trebuie luat maia și nu drojdie, trebuie știut câtă sare să pui – cam un pumn la o pâine de 2 kg – deci sunt chestii care nu se pot nota într-o rețetă, trebuie învățate de la mamă la fiică și dată mai departe tradiția”, ne-a mărturisit ea.
Cel puțin după Reforma luterană, austeritatea în bucătărie ar putea fi pusă pe seama convingerilor religioase. „Se dorea un anume egalitarism. De exemplu, am descoperit că, înaintea unei vizite în teritoriu a episcopului Friedrich Teutsch, prin 1914, s-a transmis o circulară în atenția preoteselor din district, unde erau rugate să evite orice exces la masă. Să aibă grijă ca la micul dejun să fie doar pâine, fără prăjituri, la prânz să fie servite cel mult trei feluri de mâncare – supă, nu mai mult de o bucată de friptură și desert -, eventual fructe, iar pentru cină este suficient ceva hrană rece, dar un singur fel. «Domnul episcop și însoțitorii lui vor fi foarte recunoscători cu cât se respectă această rugăminte», adică să nu fie opulență, se arăta în această epistolă”, descrie Gerhild Rudolf.
La Sibiu, drepturile și îndatoririle cetățenilor, inclusiv în ceea ce privește organizarea meselor festive, au fost reglementate în mai multe rânduri, în anii 1547, 1688, 1730 şi 1755.